Din învăţăturile Sfântului Cosma Etolianul
Preabunul şi preamilostivul Dumnezeu, fraţii mei, are multe şi diferite nume. Este numit şi foc, şi viaţă, şi înviere. }nsă cel mai însemnat nume al Dumnezeului nostru este dragoste. Dacă vrem să petrecem şi aici bine şi să mergem şi în Rai şi să-L numim pe Dumnezeu dragoste şi Părinte, trebuie ca şi noi să avem dragoste pentru Dumnezeu şi pentru fraţii noştri. Pentru noi acesta este un lucru firesc, iar a nu iubi pe Dumnezeu şi pe fraţi este împotriva firii. Şi precum o rândunică are nevoie de aripi ca să zboare prin văzduh, tot astfel şi noi avem nevoie de dragostea pentru Dumnezeu şi de cea pentru aproapele, căci fără ele este cu neputinţă să ne mântuim.
În primul rând avem datoria să-L iubim pe Dumnezeul nostru, pentru că ne-a dăruit acest pământ atât de mare ca să locuim pe el vremelnic, atâtea plante, izvoare, râuri, mări, peşti; ne-a dăruit văzduhul, ziua şi noaptea, focul, cerul, stelele, soarele şi luna. Pentru cine a făcut toate acestea? Pentru noi. Ce ne lipseşte? Nimic. Ne-a făcut oameni, iar nu animale. Ne-a făcut creştini ortodocşi, iar nu necredincioşi sau eretici. Cu toate că păcătuim de nenumărate ori, se milostiveşte de noi ca un Părinte şi nu ne dă morţii ca să ne arunce în iad, ci aşteaptă pocăinţa noastră cu braţele deschise; aşteaptă să încetăm de a face rele şi să facem cele bune, să ne mărturisim, să ne îndreptăm, ca să ne îmbrăţişeze şi să ne ducă în Rai, ca să ne bucurăm pururea. Având un asemenea Dumnezeu şi Stăpân preadulce, nu trebuie ca şi noi să-L iubim şi, dacă este nevoie, să ne vărsăm chiar şi sângele de mii de ori pentru dragostea Lui, aşa cum şi El şi L-a vărsat pentru dragostea noastră?
Pe un om care te cheamă în casa sa şi îţi dă un pahar de vin sau de rachiu îl cinsteşti toată viaţa ta. Pe Dumnezeu Care ţi-a dăruit atâtea bunătăţi şi S-a răstignit pentru dragostea ta, nu trebuie, oare, să-L cinsteşti şi să te temi de El? Care părinte s-a răstignit vreodată pentru copiii săi? Preadulcele nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Şi-a vărsat Sângele şi ne-a răscumpărat din mâinile diavolului. Nu se cuvine aşadar să-L iubim pe Hristos? Noi însă nu numai că nu-L iubim, ci îl necinstim în fiecare zi prin păcatele pe care le facem. Pe cine vreţi să iubim, fraţii mei? Să-1 iubim pe diavolul care ne-a scos din Rai şi ne-a adus în această lume blestemată, unde pătimim atâtea rele şi care, dacă i-ar fi cu putinţă, în ceasul acesta ne-ar omorî pe toţi şi ne-ar duce în iad? Vă întreb acum, fraţii mei, spuneţi-mi pe cine trebuie să urâm şi pe cine să iubim? Mi se pare că toţi îmi veţi spune că trebuie să-l urâm pe diavolul, vrăjmaşul nostru, care ne-a scos din Rai şi ne-a adus în această lume blestemată, în care pătimim atâtea rele şi să-L iubim pe Dumnezeu, Ziditorul nostru. Aşa spuneţi, creştinii mei?
-Da, Sfinte al lui Dumnezeu.
-Foarte bine spuneţi. Să am binecuvântarea voastră. Dar ca să şadă Dumnezeu are nevoie de un covor. Dar care este covorul pe care îl vrea Dumnezeu? Dragostea. Aşadar să avem şi noi dragoste către Dumnezeu şi către fraţii noştri şi atunci Dumnezeu va veni şi ne va umple de bucurie şi veselie şi va sădi în inima noastră viaţa veşnică. Astfel, vom petrece şi aici bine şi vom merge şi în Rai, ca să ne bucurăm pururea. Însă noi nu avem dragoste, ci ură şi vrăjmăşie faţă de fraţii noştri. Vine vicleanul diavol şi ne amărăşte, ne otrăveşte şi aduce moartea în suflet şi petrecem şi aici rău şi mergem şi în iad ca să ardem veşnic.
A ne iubi fraţii este un lucru firesc, pentru că avem aceeaşi fire, acelaşi botez, aceeaşi credinţă, ne împărtăşim cu Preacuratele Taine şi nădăjduim să ne învrednicim de desfătarea Raiului. Fericit este acel om care se învredniceşte să dobândească în inima sa dragostea pentru Dumnezeu şi pentru fraţii săi. Unul ca acesta are toate bunătăţile şi păcat nu poate să săvârşească. Cel care nu îl are pe Dumnezeu în inima sa, îl are pe diavolul şi săvârşeşte toate răutăţile şi toate păcatele. Chiar dacă facem mii şi mii de lucruri bune, fraţii mei, post, rugăciune, milostenie şi chiar şi sângele de ni-l vărsăm pentru dragostea lui Hristos, dar nu avem dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, ci avem ură şi vrăjmăşie faţă de fraţii noştri, toate lucrurile bune pe care le facem sunt ale diavolului şi în iad ne ducem. Dar bine, îmi veţi spune, cu acea mică vrăjmăşie, pe care o avem faţă de fraţii noştri, chiar dacă am făcut atâtea lucruri bune, vom merge în iad? Da, fraţii mei, în iad, pentru că acea vrăjmăşie este otrava diavolului. Aşa cum în o sută de ocale de făină punem puţină drojdie şi are atâta putere şi face să crească tot aluatul, aşa este şi vrăjmăşia: toate lucrurile bune pe care le-am făcut le preface în otravă a diavolului.
Dar voi, fraţii mei creştini, cum petreceţi? Aveţi dragoste înlăuntrul vostru? Dacă vreţi să vă mântuiţi, nimic altceva să nu căutaţi în lumea aceasta decât dragostea. Este vreunul dintre voi care iubeşte pe fraţii săi? Să se ridice şi să-mi spună ca să-l binecuvintez, să-i pun pe toţi creştinii să-l ierte, să primească o iertare pe care n-ar găsi-o de ar da mii de florini.
-Sfinte al lui Dumnezeu, îl iubesc pe Dumnezeu şi pe fraţii mei.
-Bine, copilul meu, să ai binecuvântarea mea. Cum te cheamă?
-Kostas.
-Ce meserie ai?
-Păstor de oi.
-Când vinzi brânză, o cântăreşti?
-O cântăresc.
-Tu, copilul meu, ai învăţat să cântăreşti brânza, iar eu am învăţat să cântăresc dragostea. Se ruşinează cântarul de stăpânul său?
-Nu.
-Am să cântăresc dragostea ta şi, dacă este bună, iar nu goală pe dinăuntru, atunci am să te binecuvântez şi am să-i pun pe toţi creştinii să te ierte. Cum să-mi dau seama, copilul meu, ce fel de dragoste ai pentru fraţii tăi? Să zicem că prin locurile pe unde merg ca să învăţ lumea spun că îl iubesc pe domnul Kostas ca pe ochii din cap. Tu mă auzi spunând că te iubesc, dar nu crezi, ci vrei să mă pui la încercare mai întâi şi apoi să crezi. Am pâine, iar tu nu ai. Dacă îţi dau şi ţie o bucată, dau dovadă că te iubesc. Dar dacă mănânc toată pâinea, iar tu rabzi de foame, ce arăt? Arăt că dragostea pe care o am pentru tine este mincinoasă. Am două pahare de vin, iar tu nu ai niciunul. Dacă îţi dau şi ţie să bei, atunci dau dovadă că te iubesc, dar dacă nu-ţi dau, dragostea mea nu este adevărată. Am şi două-trei haine, iar tu nu ai şi îţi este frig. Dacă scot una şi ţi-o dau, atunci este adevărată dragostea mea. Dar dacă le ţin închise într-un cufăr, ca să le mănânce moliile, iar tu umbli gol, dragostea mea nu este adevărată.
Dumnezeu este şi se numeşte dragoste; este şi se numeşte Treime. Mişcat de îndurarea milostivirii Sale, Domnul a făcut mai întâi zece cete îngereşti, îngerii sunt duhuri de foc, netrupeşti, aşa cum este sufletul nostru. Fiecare ceată este formată dintr-un număr foarte mare de îngeri, precum stelele cerului şi nisipul mării. Pentru ce i-a făcut? Ca să se bucure. Cine L-a îndemnat pe Dumnezeu să-i facă? Dragostea Sa. Trebuie şi noi, fraţii mei, dacă vrem să-L numim pe Dumnezeu Tată, să fim milostivi, să-i facem pe fraţii noştri să se bucure şi atunci îl vom numi pe Dumnezeu Tată: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri...”. Dar dacă suntem nemilostivi şi împietriţi la inimă şi îi facem pe fraţii noştri să se amărască şi aruncăm otravă în inima lor, nu trebuie să-L numim pe Dumnezeu Tată, ci pe diavolul, pentru că el vrea să-i amărâm pe fraţii noştri, iar nu Dumnezeu.
Trebuie şi noi, fraţii mei, să cugetăm cât de rea este mândria şi cât de bună este smerenia; cum mândria l-a doborât pe diavol din slava îngerească şi va arde în iad în vecii vecilor şi cum smerenia i-a ţinut pe îngeri în cer să se bucure pururea în slava Sfintei Treimi. Trebuie, de asemenea, să ne gândim că Dumnezeu îl urăşte pe cel mândru şi îl iubeşte pe cel smerit. Şi nu numai Dumnezeu, ci şi noi oamenii când vedem pe cineva smerit, ni se pare că este înger şi am vrea să ne deschidem inima, ca să-l băgăm înăuntru. Iar când vedem vreun om mândru, ni se pare că este diavol şi ne întoarcem privirea în altă parte, ca să nu-l mai vedem. Aşadar, fraţii mei, să fugim de mândrie, pentru că este prima fiică a diavolului, este calea care ne duce în iad. Şi să avem smerenie, pentru că este îngerească, este calea care ne duce în Rai. Este limpede: când vedem o femeie smerită, chiar dacă este urâtă, are haine rupte şi murdare şi este beteagă, însă este acoperită cu sfiala, ni se pare că este înger. Iar când vedem o femeie care are haine scumpe şi podoabe şi străluceşte ca soarele, dar este mândră şi lipsită de sfială şi umblă cu părul descoperit, ni se pare că vedem o stea falsă, un diavol şi ne întoarcem privirea în altă parte. Mie aşa mi se pare, fraţii mei, vouă nu ştiu cum vi se pare. Voi ce iubiţi, smerenia sau mândria? Cel ce iubeşte smerenia să se ridice ca să-l binecuvintez.
-Sfinte al lui Dumnezeu, eu iubesc smerenia.
-Scoate-ţi hainele, îmbracă-te cu altele sărace şi întoarce-te în piaţă. Nu faci aceasta? Te ruşinezi? Fă altceva. Taie-ţi jumătate din mustaţă şi ieşi în târg. Nici aceasta n-o faci? Nu spun aceasta numai pentru tine, ci şi pentru ceilalţi. Nu spune că eşti smerit, pentru că înăuntru ai viermele mândriei. Mă vedeţi şi pe mine că am înfăţişare cuvioasă? Nu vă înşelaţi, căci sunt plin de mândrie, pe care Dumnezeu să o dezrădăcineze din inimile noastre. Creştinul are nevoie de două aripi ca să poată zbura şi ajunge în Rai: smerenia şi dragostea.
Constantin V. Triandafillu, „Sfântul Cosma Etolianul – viaţa şi învăţăturile”, Ed. Evanghelismos, 2010, pp.60-67
