O asemenea atitudine - de a vedea şi ce e bun, si ce e rău în lume - ne oferă posibilitatea de a avea şi de a trăi în acord cu o viziune ortodoxă asupra lumii, adică o viziune ortodoxă asupra vieţii ca întreg, nu doar asupra unor subiecte punctuale, legate de Biserică. Există o falsă opinie - care din nefericire este foarte răspândită astăzi -, conform căreia este suficient ca ortodoxia fiecăruia să se rezume la clădirea bisericii şi la activităţile „ortodoxe” formale, de exemplu la rugăciunea spusă în diverse momente sau la semnul crucii. În orice altă privinţă - cam aşa se gândeşte -, poţi să fii ca toţi ceilalţi, să iei parte la viaţa şi cultura vremurilor noastre fără nici o problemă atâta timp cât nu comiţi nici un păcat. Oricine îşi dă seama cât de profundă este ortodoxia, ce angajament deplin se aşteaptă de la un creştin-ortodox adevărat şi, respectiv, ce pretenţii totalitare îi ridică lumea contemporană, va înţelege cu uşurinţă cât de greşită este o asemenea atitudine. Eşti ortodox tot timpul, în fiecare zi şi în orice situaţie a vieţii sau nu eşti deloc cu adevărat ortodox. Ortodoxia nu rezultă numai din viziunile noastre strict religioase, ci din tot ceea ce facem şi ce spunem. Cei mai mulţi dintre noi nu ne dăm deloc seama de răspunderea creştină, religioasă, pe care o avem faţă de latura aparent seculară a vieţii noastre. Cel care are o viziune cu adevărat ortodoxă despre lume îşi trăieşte orice aspect al vieţii ca un ortodox. Iată de ce ne putem întreba: „Cum putem nutri şi încuraja viziunea ortodoxă asupra lumii în viaţa noastră de toate zilele?”. Primul şi cel mai la îndemână mijloc este să fim într-un contact neîntrerupt cu izvoarele hranei creştine, cu tot ceea ce ne dă Biserica pentru luminarea şi mântuirea noastră: cu slujbele de la biserică, cu Sfintele Taine, cu Sfânta Scriptură, cu Vieţile Sfinţilor, cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Sigur că fiecare trebuie să citească acele cărţi aflate la propriul lui nivel de înţelegere şi să aplice învăţătura Bisericii la condiţiile propriei lui vieţi. Numai aşa va fi călăuzit în mod folositor şi viaţa lui se va schimba în sensul creştin al cuvântului. Dar de multe ori, aceste izvoare fundamentale creştine nu au efect deplin asupra noastră sau nu ne influenţează propriu-zis deloc, pentru că nu avem atitudinea creştină potrivită faţă de ele şi faţă de viaţa creştină pe care sunt chemate s-o insufle. Să spun câteva cuvinte, acum şi aici, despre atitudinea pe care trebuie s-o avem pentru ca ele să ne fie pe deplin folositoare şi să constituie pentru noi începutul unei viziuni cu adevărat ortodoxe asupra lumii. În primul rând, prin însăşi natura ei, hrana spirituală creştină este vie şi hrănitoare. Dacă atitudinea noastră faţă de ea este una strict academică şi cărturărească, nu vom obţine de la ea foloasele aşteptate. De aceea, dacă citim cărţi ortodoxe sau ne interesăm de ortodoxie numai pentru a aduna informaţii - sau ca să ne lăudăm cu ştiinţa noastră în faţa celorlalţi -, efortul este inutil. Dacă învăţăm Poruncile lui Dumnezeu şi Legea Bisericii Lui numai pentru „corectitudine” şi pentru a judeca „incorectitudinea” celorlalţi, efortul este inutil. Lucrurile acestea nu trebuie să ne afecteze numai ideile, ci trebuie să vină în atingere nemijlocită cu viaţa noastră şi să o schimbe. În orice epocă de mare criză a omenirii - cum sunt vremurile critice pe care le vedem cu ochii noştri în lumea liberă -, cei care se bizuiesc pe cunoaşterea exterioară, pe legi, canoane şi corectitudine, nu vor putea rezista. Puternici vor fi, în acest caz, cei a căror educaţie ortodoxă îi va ajuta să simtă ceea ce înseamnă cu adevărat creştin, cei a căror ortodoxie se află în inimă, de unde poate veni în contact cu alte inimi. Nimic nu este mai trist decât să vezi pe cineva care a fost crescut în spirit ortodox, care are unele noţiuni de catehism, care a citit câteva Vieţi ale Sfinţilor, care şi-a făcut o idee generală despre ceea ce înseamnă ortodoxia, care înţelege unele dintre slujbe şi, totuşi, nu este conştient de ce se petrece în jurul lui, iar pe copiii săi îi pune să aleagă între două moduri de viaţă: unul este modul în care trăiesc majoritatea oamenilor, iar celălalt este modul în care trăiesc ortodocşii duminica şi atunci când citesc vreun text ortodox. Un copil crescut în felul acesta nu va alege, cel mai probabil, modul de viaţă ortodox. Acesta va reprezenta o părticică infimă din viaţa acelui copil, pentru că viaţa contemporană este mult prea ademenitoare, pentru că prea mulţi merg pe calea ei, pentru că reprezintă o parte prea mare a realităţii de astăzi -, cu excepţia cazului în care copilul a fost învăţat cu adevărat cum s-o abordeze, cum să se păzească de efectele ei nocive şi cum să profite de lucrurile bune pe care lumea le are de oferit. De aceea, atitudinea noastră, începând de astăzi, trebuie să fie una cu picioarele pe pământ şi normală. Adică trebuie să fie o atitudine adaptată condiţiilor reale de viaţă şi nu un produs al fanteziei, al fugii de realitate şi al refuzului de a veni în întâmpinarea lucrurilor deseori neplăcute ale lumii din jurul nostru. O ortodoxie prea exaltată şi prea cu capul în nori îşi are locul într-o seră, pentru că nu ne este de nici un folos în viaţa de zi cu zi şi, cu atât mai puţin, nu poate face nimic pentru mântuirea celor din jurul nostru. Lumea noastră este crudă şi răneşte sufletele cu asperităţile ei. Să-i răspundem, în primul rând, cu o iubire şi o înţelegere creştine realiste, lăsând exemplele de isihasm şi formele avansate de rugăciune pe seama celor capabili să le înţeleagă. De asemenea, nu trebuie să ne concentrăm asupra propriei noastre persoane, ci să întindem o mână celor care se află în căutarea lui Dumnezeu şi a unei vieţi dedicate Lui. În ziua de astăzi, orice comunitate ortodoxă mai mare are tendinţa de a se transforma într-o societate care se autogratulează şi se delectează cu propriile virtuţi şi realizări ortodoxe: frumuseţea bisericilor şi a odoarelor noastre, splendoarea slujbelor noastre, până şi puritatea doctrinei noastre. Dar adevărata viaţă creştină, încă de pe timpul Apostolilor, a fost nedespărţită de comunicarea cu ceilalţi. Tocmai prin asta iradiază o ortodoxie care este vie. Deci nu este nevoie să se înfiinţeze un „departament de misionariat” pentru a face acest lucru. Focul adevăratului creştinism se transmite şi fără el. Dacă ortodoxia noastră reprezintă ceva ce păstrăm pentru noi înşine şi ne mai şi lăudăm cu ea, atunci suntem morţi care-şi îngroapă morţii. Exact în acest stadiu se află multe dintre parohiile noastre ortodoxe de astăzi, chiar şi acelea care numără mulţi tineri, care nu-şi aprofundează credinţa. Nu este suficient să spui că tinerii merg la biserică. Trebuie să ne întrebăm ce obţin ei acolo, în biserică, cu ce pleacă de la biserică pentru că dacă nu fac din ortodoxie o parte integrantă a vieţii lor, atunci chiar că nu este suficient să spui că merg la biserică. De asemenea, trebuie să avem o atitudine iubitoare şi iertătoare. În viaţa ortodoxă de astăzi s-a strecurat o anume duritate: „Omul acela este un eretic, nu te apropia de el”, „celălalt este ortodox, pasămite, dar nu poţi fi cu adevărat sigur”, „cel de colo sigur e spion” etc. Nimeni nu neagă faptul că Biserica este înconjurată astăzi de duşmani sau că există oameni oricând gata să profite de încrederea si credulitatea noastră. Dar lucrurile au stat aşa încă de pe vremea Apostolilor şi viaţa creştină a prezentat, din punct de vedere practic, întotdeauna un anumit risc. Dar chiar dacă uneori se profită de noi şi chiar trebuie să ne dovedim precauţi în această privinţă, totuşi nu putem renunţa la atitudinea noastră fundamentală, de iubire şi încredere, fără de care am pierde una dintre pietrele de temelie ale vieţii noastre creştine. Lumea, care este lipsită de Hristos, este, în mod necesar, suspicioasă şi rece, dar creştinii, dimpotrivă, trebuie să fie iubitori şi deschişi, altminteri pierd din ei tocmai esenţa lui Hristos şi devin la fel ca restul lumii, buni de alungat şi de călcat în picioare. Puţină umilinţă, atunci când ne privim în oglindă, ne-ar putea ajuta că fim mai generoşi şi mai iertători cu greşelile celorlalţi. Ne place să-i judecăm pe alţii pentru comportamentele lor curioase, le spunem „zărghiţi” sau „ţăcăniţi”. E drept că trebuie să ne ferim de oamenii cu adevărat dezechilibraţi, care pot face mult rău Bisericii. Dar care creştin-ortodox adevărat din ziua de astăzi nu este puţin „sărit”? Nu ne adaptăm calapoadelor lumii; iar dacă ne adaptăm la lumea de astăzi, atunci nu suntem creştini serioşi. Adevăratul creştin de astăzi nu se poate simţi la el acasă în lume, nu se poate să se simtă el însuşi şi să nu fie privit de ceilalţi drept puţin „sărit”. Simplul fapt de a menţine viu idealul creştin al lumii de dincolo, de a te boteza la maturitate sau de a te ruga din tot sufletul -, oricare dintre ele este un motiv suficient ca să fii trimis la balamuc în Uniunea Sovietică şi în multe alte ţări, deschizătoare ale unor drumuri pe care tot restul lumii este gata să le urmeze. De aceea, să nu ne temem că am putea fi consideraţi puţin „săriţi” de restul lumii şi să practicăm în continuare iubirea şi iertarea creştine, pe care lumea nu le va înţelege niciodată, dar după care, în adâncul sufletului ei, tânjeşte, ba chiar plânge. În fine, atitudinea noastră creştină trebuie să fie ceea ce eu aş numi - nu găsesc alt cuvânt - nevinovată. Astăzi, lumea pune mare valoare pe sofisticare, pe cunoaşterea căilor lumeşti, pe „profesionalism”. Pentru ortodoxie, asemenea valori nu înseamnă nimic, pentru că ele ucid sufletul creştin. Şi totuşi, aceste calităţi se strecoară întruna în Biserică şi în viaţa noastră. De câte ori nu-i auzi, mai ales pe prozeliţii entuziaşti, exprimându-şi dorinţa de a merge în marile centre ortodoxe, la catedralele şi mănăstirile unde se adună, uneori, mii de credincioşi şi unde nu se discută decât probleme bisericeşti şi unde poţi să simţi cât de importantă este, la urma urmei, ortodoxia. Că ortodoxia este un strop într-un ocean dacă priveşti societatea în ansamblul ei, dar în marile catedrale şi mănăstiri se adună atâţia oameni încât îţi creează impresia că este ceva cu adevărat important. Şi de câte ori nu-i vezi pe aceşti oameni, după ce şi-au îndeplinit dorinţa, într-o stare demnă de toată mila, când se întorc din „marile centre ortodoxe” cu sufletul amar şi nemulţumiţi, sătui de bârfa şi de criticile lumeşti din Biserică, atenţi, înainte de orice altceva, să se poarte „corect” si „cum se cuvine” şi să se orienteze în materie de politica bisericească. Într-un cuvânt, şi-au pierdut puritatea, spiritualitatea, s-au lăsat ademeniţi de fascinaţia lor pentru latura lumească a vieţii din Biserică. În forme variate, aceasta este o ispită pentru noi toţi, pe care trebuie s-o combatem nepermiţându-ne să supraevaluăm ceea ce se găseşte în afara Bisericii - dimpotrivă, să ne întoarcem întotdeauna la „singurul lucru necesar”, la Hristos şi la mântuirea sufletelor noastre din ghearele acestei generaţii înrăite. Nu trebuie să ignorăm ceea ce se întâmplă în lume şi în Biserică - adevărul este că trebuie să cunoaştem aceste lucruri pentru noi înşine -, dar trebuie să avem o cunoaştere pragmatică, simplă, la obiect, şi nu una complicată, nu una lumească.
Cuv. Serafim Rose, „Pentru o viziune ortodoxă asupra lumii”, Ed. Eikon, 2003, pp.65-72
