Care-i cel dintâi şi cel mai de folos gând al omului în viaţa asta şi ce-i trebuie omului ca să se mântuiască?
Pe lângă credinţa dreaptă îi trebuie aceste trei lucruri, după învăţătura Sfinţilor Părinţi: să aibă către Dumnezeu inimă de fiu, către sine minte de judecător, iar către aproapele să aibă inimă de mamă.
Iată, aşa trebuie să fim noi, fiii lui Dumnezeu după dar! Noi avem darul punerii de fii prin dumnezeiescul Botez. Biserica este mama noastră duhovnicească, care ne-a născut pe toţi prin apă şi prin Duh. Prin dumnezeiescul Botez avem punerea de fii, darul înfierii, fii după dar ai lui Dumnezeu, nu după fiinţă, că după fiinţă numai unul este, Hristos.
Dar dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi dacă zicem lui Dumnezeu: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri”, apoi cum este un fiu adevărat al unui părinte pe pământ? Un copil adevărat, care într-adevăr iubeşte pe tatăl său şi nu cu viclenie, ci cu toată inima, el se teme tare să nu-l mâhnească pe tatăl său, nu de frică, ci ca nu cumva să-l supere pe cel care i-a dat fiinţă şi l-a născut şi l-a crescut.
Îndată ce a greşit acest copil, aleargă la tata şi îşi cere iertare. „Iartă-mă, tată, că am greşit!” Şi-i foarte bucuros când tata îl iartă şi-i spune: „Dragul tatei, fii atent, să nu mai greşeşti!” Aşa trebuie să avem şi noi grijă faţă de Tatăl nostru cel din ceruri.
Noi suntem fiii lui Dumnezeu după dar, fiii Tatălui Ceresc. Avem un Părinte acolo Care priveşte spre toate popoarele lumii, cum zice psalmul: Ochii Lui spre neamuri privesc. Genele Lui cercetează pe fiii oamenilor (Psalm 10, 4). Iar Mântuitorul ne învaţă: Voi tată să nu numiţi pe pământ! De ce? Unul este Tatăl vostru, cel din ceruri (Matei 23, 9).
Ai auzit că Tatăl are toată zidirea cea de sub cer şi cea din cer; Tatăl, Care a făcut toate din cer şi de pe pământ? Deci când îl supărăm, măcar atât respect să avem, cum are un copil cuminte către tatăl său, că, îndată ce-a greşit, îşi cere iertare. Aceasta ne trebuie şi nouă ca o condiţie a mântuirii.
Să avem către noi minte de judecător. Cum? Să ne judecăm pe noi totdeauna: „Ce gândim noi, îi place lui Dumnezeu? Ce vorbim noi, îi place lui Dumnezeu? Ce facem noi acum, îi place lui Dumnezeu? Ce intenţionăm noi, oare îi place lui Dumnezeu?” Şi dacă conştiinţa, care este oglinda sufletului, ne spune că nu, atunci să încetăm de a gândi aceste lucruri, de a le vorbi şi de a le pune în plan să le facem.
Aceasta înseamnă să se judece omul pe sine, că auzi ce spune dumnezeiasca Scriptură: De se va judeca omul pe sine, nu mai cade în judecata lui Dumnezeu (I Cor. 11, 31). Şi dacă îţi spune conştiinţa că da, atunci este bine, căci avem mărturia conştiinţei noastre bune. Apoi să avem ştiinţa gândului curată despre ceea ce gândim sau vorbim sau facem.
Al treilea plan spre mântuire şi datorie prea mare şi sfântă este să avem către aproapele inimă de mamă. Aşa se cere, să iubim pe toţi oamenii din lumea asta, precum o mamă îşi iubeşte pe toţi copiii la fel. O mamă bună, care-i adevărată mamă, dacă ar avea şi zece copii, ea ţine la toţi deopotrivă.
O mamă bună este ca o cloşcă, care, aţi văzut, chiar dacă are 30 de pui, şi numai unul dacă i-l iei, îţi sare în cap. De ce? Este tot al ei. Aşa face şi o mamă bună!
Ea când pune mâna pe varga şi loveşte copilul, mai tare o doare pe dânsa decât pe copil. Ea îl loveşte cu atâta milă! Şi, ca să nu se facă rău, îl bate cu vărguţa. Şi nu-l bate din ură, ci din dragoste îl bate, ca să se facă bun.
Este un proverb creştinesc: „Unde dă mama, creşte!” Ea din dragoste ceartă pe copii şi foarte mult îi iubeşte. Uneori se mânie, se face că-i ocărăşte, pune mâna pe varga, în tot chipul, ca să-i facă buni. Ceartă şi pe cei buni şi pe cei răi, dar în vreme de primejdie uită toate. Care este adevărată mamă, îşi pune sufletul pentru toţi.
Şi dacă ar avea unul beţiv, rău, înjurător şi n-o ascultă, Doamne fereşte, dacă l-ar vedea că a intrat în apă şi se îneacă, sau în foc, sare după dânsul! Moare odată cu dânsul ca să-l scoată. Nu mai ţine minte că l-a supărat. Uită toate, uită că a necăjit-o. Moare pentru dânsul. Când strigă: „Mamă, nu mă lăsa!” ea uită totul.
Pentru ce? Că-i mamă adevărată, iar copilul este rupt din inima ei şi nu poate să-l lase, când îl vede în necaz.
Iată aşa trebuie să facem şi noi. Tot omul din lume este aproapele nostru. Cum face o mamă bună, care îşi pune sufletul pentru copii, aşa trebuie să iubim şi noi pe toţi deopotrivă şi să ne punem sufletul pentru ei. Să fim exact ca o mamă bună cu toţi, şi cu cei buni şi cu cei răi; să nu facem deosebire, să-i iubim pe toţi ca pe noi înşine.
În această privinţă o să vă spun o istorioară cu inima de mamă, ca să vedeţi până unde merge inima de mamă.
Era o biată mamă tânără. A murit soţul ei în război cu perşii. Era din Grecia şi i-a rămas un copilaş. Ea, femeie serioasă, cu frica lui Dumnezeu, a hotărât în inima ei să nu se mai căsătorească.
A dus viaţă cinstită, în curăţie, în post, în milostenie, în cercetarea bisericii şi a crescut copilaşul ăsta. Toată mângâierea ei era copilul.
Aşa l-a crescut biata mamă dintr-o fărâmătură de carne, cu multă dragoste, ca o mamă când are unul singur şi când nu are, mai ales, nici soţ. L-a învăţat şcoală, mă rog, ţinea la el ca la ochii din cap. Dar, crescând copilul, creştea şi grija mamei.
Aşa a trecut tinereţea copilului şi a făcut armata. Mama, până la armată, l-a crescut ca pe o fată mare în casa ei. Era cel mai cinstit din tot satul, cel mai cuminte. Nici un cuvânt n-a zis împotriva mamei, nici n-a mâhnit-o vreodată; nimic nu făcea ceva fără sfatul mamei.
Dar, o, răutatea lumii! Când a venit din armată, i s-a schimbat mintea. A început să nu mai asculte de mama. A început să nu-şi mai arate dragostea faţă de mamă ca mai înainte; se ducea seara prin sat şi venea tot mai târziu. Mama se topea de scârbă acasă. Aprindea candela la Maica Domnului şi făcea metanii: „Maica Domnului, păzeşte-l!” Şi când venea Ioan mai târziu, că Ioan îl chema, îi zicea:
- Dragul mamei, Ioane, unde ai stat tu aşa de târziu, că mare scârbă am avut? Uite, ai mâncare caldă, ai camera ta grijită. Eu am plâns, că tu n-ai fraţi; te va fi întâlnit cineva, ai fi greşit sau nişte oameni răi te-or bate.
Dar el a început, ca niciodată, să vorbească împotrivă:
-Mamă, lasă-mă în pace! Ce mă păzeşti ca pe copii? De acum înainte eu ştiu să mă port în lume!
Niciodată nu vorbise el aşa. Mama se topea când auzea.
-Vai de mine, dragul mamei! Dar eu pentru că te urăsc îţi spun asta? Eu te iubesc! Dar mă tem, că numai pe tine te am, singura mea nădejde! Dacă nu te mai văd, mai bine să mor şi eu!
Să vedeţi ce s-a întâmplat.
În satul vecin era o fată rea, blestemată, unde trăgeau mai mulţi. A început să se ducă şi el acolo. Mamă-sa nu ştia nimic.
-Unde te duci tu? l-a întrebat ea. Eu am auzit că te duci la vrăjitoarea aceea. Vai mie, mai bine muream, decât să aud aceasta!
El, în loc să asculte, a zis:
-Lasă-mă, mamă! Ce mă păzeşti? Eu ştiu să-mi port căciula de-acum!
Niciodată în viaţă nu vorbise aşa cu mama lui. Iar ea se topea de plâns, că nu mai avea ce să-i facă. Ce s-a întâmplat? Blestemata aceea de vrăjitoare a auzit de la alţii că mama lui nu-l lasă să vină pe la dânsa. Odată, mergând el la casa ei, i-a spus:
-Ia ascultă, măi! Să-mi spui drept, pe cine iubeşti mai mult? Pe mine sau pe mama ta?
El, fermecat la minte de muierea aceea blestemată, stă oleacă şi zice:
-Pe tine te iubesc mai mult!
-Eu nu cred! a zis ea. Du-te acasă şi, dacă mă iubeşti pe mine mai mult decât pe mă-ta, în noaptea asta să vii cu inima mamei tale la mine! Faci aşa sau nu?
A stat oleacă şi, îndemnat de satana, a zis:
-Şi aceasta o fac!
Şi s-a dus din faţa ei şi a venit acasă. Mama, săraca, îi pregătise mâncarea, îi încălzise camera şi plângea la Maica Domnului să-l aducă sănătos acasă. Iată ce pregătea mama pentru dânsul şi iată ce pregătea el pentru mama lui!
Ce contrast era aici? Ce fărădelege nemaipomenită? Mama îl aştepta plângând, să-l păzească Dumnezeu de primejdii şi el vine să-i scoată inima.
Vine acasă. Trecuse de miezul nopţii. Mama i-a ieşit în cale:
-Dragul mamei, dar acum se vine? Vai, multă grijă am avut de tine!
El nu vedea nimic. Se uita în stânga şi-n dreapta prin casă, după cuţit. Şi vede cuţitul cel mare din bucătărie. Ia cuţitul în mână, o ia pe mamă de grumaz, să nu răcnească, şi o junghie în inimă.
Biata mamă s-a dus! Sângele a înăbuşit-o, s-a stins mama cea scumpă care se jertfea pentru el!
Ce-a făcut? Auzi până unde l-a dus satana! A spintecat sânul stâng al mamei, a scos inima mamei, a pus-o într-un castron, a spălat-o de sânge, a îmbrăcat-o pe mamă-sa cu haine de moarte, a culcat-o pe pat, a încuiat uşa şi a luat inima mamei lui în basma şi a pornit prin pădure să o ducă vrăjitoarei, ca să-i arate că o iubeşte mai mult.
Aţi văzut, când merge un om repede prin pădure, dacă-i pădurea deasă, te lovesc crengile. El mergea repede, ca până la ziuă să vină înapoi, să nu afle nimeni crima pe care a făcut-o, şi totodată s-o încredinţeze pe aceea că o iubeşte mai mult decât pe mama lui.
Mergând el repede cu inima mamei într-o basma albă, o creangă din pădure s-a arcuit şi l-a lovit peste ochiul drept; şi-l durea şi a pus mâna la ochi. Atunci aude din inima mamei, care era în basmaua albă: „Puiul mamei, te doare rău?”
Atunci de abia s-a trezit el! „Vai, mamă, cum am ajuns până aici? Unde sunt eu? Unde mă duc? Mamă scumpă, mamă bună, cum ţi-am scos inima ta de la loc şi încă te mai doare pentru durerea ochiului meu?” Şi a început a plânge groaznic. Atunci a văzut că-i fermecat şi s-a întors înapoi, când a auzit glasul mamei din inimă: „Puiul mamei, te doare rău?”
A venit acasă - mai era un ceas-două până la ziuă -, a desfăcut pieptul mamei, a pus inima la locul ei şi apoi a început să strige tare că a murit mama lui. Se făcea ziuă şi au auzit vecinii.
-Ce-i, măi Ioane?
-A murit mama!
-Dar cum se poate?
-Mama mea a murit! Mama mea a murit!
A venit lumea să-l mângâie, dar el nu se putea mângâia, că mai era un semn dumnezeiesc. Din sfert în sfert de oră, unde se ducea, auzea glasul mamei: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?” Când auzea glasul mamei, era cea mai grea pedeapsă pentru el!
Atunci toată lumea se mira, oare de ce plânge el aşa de disperat după mama, că de obicei bărbaţii sunt mai tari de fire! Dar el ştia de ce plânge, că auzea glasul mamei care îl mustra cu milă: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?”
Ce s-a întâmplat? S-a dus repede la două bătrâne şi le-a adus să o scalde pe mama. Când a scăldat-o, a văzut că este junghiată în inimă:
-Măi Ioane, mama ta a fost junghiată!
El, când a auzit, s-a topit de plâns, că ştia cine a junghiat-o. A îmbrăcat-o, după trei zile a înmormântat-o; dar el, în loc să se liniştească, mai tare plângea şi bocea, încât toată lumea zicea: „Iată cât de mult a iubit el pe mama lui!” Dar el ştia şi auzea glasul mamei mereu, mereu, care îl mustra şi zicea: „Dragul mamei, de ce m-ai omorât?”
După ce şi-a pus mama în mormânt şi-a adus aminte şi zicea, plângând, în casă: „Mamă scumpă, mamă bună, cum te luptai tu cu mine! Cum te luptai să mă scoţi din ispite, să mă duci la mănăstire, şi acum am rămas singur!”
Ce-a pus Dumnezeu în mintea lui? Să se ducă singur la un duhovnic de mănăstire şi să se spovedească: „Mă duc, că mama săraca voia să mă scoată din ispite şi eu nu cunoşteam atunci! Mă duc eu!”
A încuiat uşile şi s-a dus la un mare duhovnic al unei mănăstiri şi a căzut cu faţa la pământ:
-Părinte, eu sunt cel mai rău om din lume, cel mai mare criminal!
Bătrânul l-a liniştit, i-a citit molitfa de spovedanie, l-a spovedit, şi el i-a spus duhovnicului cum a omorât pe mama lui bună. Iar duhovnicul, om înţelept, i-a zis:
-Fiule, nu te deznădăjdui de mântuirea ta! Dar să ştii că cine omoară pe mama sau pe tata, treizeci de ani nu poate lua Sfintele Taine!
Părinte, a zis el, dar altceva se întâmplă. Aud glasul mamei de câteva ori pe ceas, care zice: „Puiul mamei, de ce m-ai omorât?”
Şi a zis duhovnicul:
-Tot bine vrea să-ţi facă, ca să-ţi aduci aminte de crima pe care ai făcut-o şi să te pocăieşti, ca măcar, dacă nu te-a avut în lumea asta, să fii cu dânsa dincolo!
-Cum să mă pocăiesc, părinte?
-Iată cum, fiule. Dacă vrei să te faci călugăr, canonul se scade la jumătate, adică la 15 ani!
-Mă duc! Nu-mi mai trebuie căsătorie, numai să mă ierte Dumnezeu!
-Du-te, fiule, plânge-ţi păcatul şi te va ierta Dumnezeu!
-Mă duc, părinte!
A vândut toate, şi-a luat două rânduri de haine, a dat casa de pomană la o văduvă şi s-a dus la o mănăstire de pe malul Iordanului. Aici a bătut în poartă.
-Ce doreşti, frate?
-Am venit să-mi plâng păcatele! Oare mă primeşte părintele stareţ aici?
-Primim, doar mănăstirea este spital duhovnicesc pentru orice păcătos. Mănăstirea îi vindecă pe toţi!
L-a primit, şi ca nou începător l-a pus la încercare la cele mai grele ascultări. La bucătărie, la trapeză, la grădină, la îngrijirea bolnavilor, la slujba dobitoacelor. El făcea cu atâta dragoste, şi numai plângând, aducându-şi aminte de păcatele lui şi cum şi-a omorât mama.
Dar, pe măsură ce se pocăia el în mănăstire şi făcea ascultare, glasul mamei venea mai rar. La câteva zile îl mai auzea. Mai târziu, la câteva luni, duhovnicul i-a spus:
-Cu cât glasul mamei vine mai rar, cu atât Dumnezeu se apropie de tine, că mama vrea să te aducă la cer, că-i pare rău că te-a pierdut în lumea asta! Ea tot mamă a rămas!
-Părinte, a întrebat el, ce canon mai aspru să fac eu ca Dumnezeu să mă ierte mai repede?
-Fiule, să mănânci doar o dată în fiecare z: mâncare fără untdelemn trei ani de zile, să fac:
câte cinci sute de metanii pe zi şi să zici psalmul 50 de câte ori vei putea mai mult pe zi.
-Fac, părinte!
Pe lângă ascultarea grea, numai sâmbăta şi Duminica venea de două ori la masă, în celelalte zile mânca o dată în zi, mâncare fără untdelemn, vin nu gusta deloc şi a făcut trei ani acest canon.
Călugării se minunau de dânsul, cu câtă dragoste face ascultare şi canon, că ei nu ştiau taina lui: „Măi, acela are dar de la Dumnezeu, că zilnic plânge!”
La trei ani de zile, înainte de Florii, a venit el la duhovnic să se mărturisească. Iar duhovnicul i-a spus:
-Frate Ioane, cum mai stai? Mama te mai cercetează?
-Părinte, mai rar. Parcă aş dori s-o aud mai des, dar mai rar se aude!
El a slăbit de atâta post. Trei ani de zile mâncare fără untdelemn, cinci sute de metanii pe zi şi ascultarea grea în mănăstire, şi atunci a zis duhovnicul:
-Frate Ioane, iată vine săptămâna Sfintelor Patimi. De la Florii până în ziua de Paşti să nu guşti nimic, nici apă, nici mâncare, iar în sâmbăta Paştilor să vii la mine.
Şi a venit în sâmbăta Paştilor foarte slăbit, dar vesel oarecum, că Duhul Sfânt, după măsura pocăinţei, îl bucura.
-Iată, frate Ioane, noi mergem la slujba învierii la noapte, tu însă să nu vii la biserică.
-Dar ce să fac, părinte?
- Du-te în chiliuţa ta, pregăteşte-ţi candela, pune-i untdelemn, pune fitil şi n-o aprinde. Roa-gă-te la Dumnezeu şi pomeneşte şi pe mama ta, că ea este martiră şi are mare trecere la Dumnezeu să te ajute cu rugăciunea. Şi dacă va fi un semn şi ţi se va aprinde candela singură, să ştii că te-a iertat Dumnezeu şi mama ta de tot păcatul.
El s-a dus în chilie - nu mâncase de la Florii nimic -, s-a pus cu faţa la pământ şi a început să se roage: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, pentru rugăciunile Preasfintei Maicii Tale şi ale mamei mele!”
Şi aşa s-a rugat patru ceasuri, cu multe lacrimi şi, văzând că nu-i nici un semn şi trebuia să iasă cu învierea, s-a aruncat în chipul crucii şi striga cât putea la Mântuitorul, la Maica Domnului şi la mama lui să-l ierte şi să-i dea un semn de mângâiere că l-a iertat.
Când se trăgeau clopotele pentru înviere şi toţi călugării ieşeau afară, deodată, o lumină dulce a umplut chilia lui şi s-a aprins candela singură. Îar de la sfintele icoane s-a auzit un glas: „Puiul mamei, te-am iertat!”
După atâta jertfă, mama bună tot mamă a rămas! În loc ca el să facă treizeci de ani de pocăinţă sau cincisprezece în mănăstire, în trei ani de zile mama l-a iertat. L-a adeverit prin aprinderea candelei. După ce a omorât-o, după ce a suferit martiriul din mâna lui, ea tot cu inimă ce mamă a rămas.
„Ne vorbeşte Părintele Cleopa – vol.VII”, Ed. M-rea Sihăstria, 2004, pp.71-82
(din revista parohială "Glasul Sfinţilor Părinţi" nr.303, martie 2016, pp.1-5)
