Lansare de carte la Parohia „Acoperământul Maicii Domnului” – Precista 3 din Piatra Neamţ : „AM ÎNTÂLNIT O ICOANĂ VIE...” Duminică 5 martie 2017 a avut loc la parohia noastră o lansare de carte alcătuită de copiii de la ora săptămânală de cateheză.
Fiind anul comemorativ al mărturisitorilor din temniţele comuniste, copiii au realizat 3 interviuri cu persoane care au trecut prin astfel de chinuri sau au cunoscut pe alţii ce au fost prigoniţi. Primul interviu a fost luat doamnei Aspazia Oţel Petrescu, care a fost închisă şi chinuită în temniţele comuniste timp de 14 ani. Al doilea interviu a fost luat domnului Roibu Spiridon, ucenic al Părintelui Daniil Sandu Tudor. Şi cel de-al treilea interviu a fost luat domnului Cuejdeanu Vasile, care a povestit despre perioada comunismului în general.
Cărticica a fost realizată integral de copii: interviurile, transcrierea lor, desenele pentru coperţi. În ziua lansării fiecare copil a rostit câteva cuvinte despre acest eveniment, mai ales că prin acest proiect participăm la Concursul Naţional al Patriarhiei Române „Icoana şi şcoala mărturisirii”.
Pentru a înţelege frumuseţea cuvintelor din această cărticică, redăm mai jos interviul cu doamna Aspazia:
„Să ştiţi că pe noi dintre lucrurile miraculoase care ne-au salvat a fost şi comuniunea. Am reuşit să trecem peste limitele noastre omeneşti, inclusiv cele sociale. Deci, noi am trăit un fel de ecumenism, dar nu ăsta pe care îl recomandă-n legi. În asta am avut foarte mare putere, că am fost un cuget şi-o simţire.
Cum vă numiţi? Mă numesc, pe numele meu, Aspazia Oţel şi căsătorită, Petrescu. Câţi ani aveţi? Am intrat în al 94-lea an.
Cum se numeşte localitatea în care v-aţi născut? Localitatea în care m-am născut este un sat, se numeşte Cotul Ostriţei şi face parte din judeţul Cernăuţi. Aş putea spune ca face parte chiar din oraşul Cernăuţi, pentru că e la doar 4 km depărtare.
De ce aţi fost închisă? Păi nu ştiu cum să spun. Sunt două motive: unul real pentru care ei, de fapt, ne-au pedepsit şi este unul generic, pe care l-au dat întregii mele generaţii. Deci, fac parte din generaţia ’48, elevi şi studenţi, care au fost pedepsiţi penal; deci într-un Cod Penal. Se numea 209 şi era „crimă sau delict împotriva ordinii sociale”. Deci noi ne-am opus ordinii sociale comuniste şi pentru asta am fost pedepsiţi penal. Dar, de fapt, am fost pedepsiţi pentru că nu i-am iubit pe ei. Noi nu i-am iubit şi ei ne-au pedepsit. Cum să spun... Ura, pe care au avut-o şi-o vor avea până la sfârşitul veacurilor, a fost o mişcare. O mişcare care a fost şi politică şi spirituală. Noi, generaţia ’48, am fost închişi pentru mişcarea spirituală, pentru că eram tineri; prea tineri ca să fim încorporaţi într-o organizaţie politică. Se numea Mişcarea Legionară şi este demonizată de demoni pană şi în ziua de astăzi. Ne-au „blagoslovit” cu o ură pe măsura iubirii noastre pentru cele două idealuri mari, pentru care noi am luptat: CREDINŢA STRĂMOŞEASCĂ şi PATRIA ; deci, DUMNEZEU şi ROMÂNIA. Cine v-a închis? Cine m-a închis? Păi, Partidul care conducea atunci destinele româneşti şi care se numea Partidul Comunist Român. Am fost pedepsiţi în numele Republicii Socialiste România. Aţi fost bătută în temniţă? O, da! Nu se putea fără aşa ceva. Am fost într-o împrejurare specială; ca să înţelegeţi de ce am fost mai bătută decât colege d’ale mele..tovarăşe de suferinţă. Noi, când ne-am dat seama că a venit rândul nostru... Trebuie sa fac o mica introducere... Comunismul a venit foarte bine organizat pentru a se impune; avea toate metodele. Şi-a luat să distrugă, rând pe rând, toţi duşmanii lor, reali sau potenţiali. Nu conta, trebuiau să facă „curăţenie”. Lozinca lor era „Să zdrobim fără cruţare”. Asta scria pe toate bannerele lor, la toate manifestaţiile şi adăugau la „fără cruţare” pe cine anume. Ei urau oameni şi îi distrugeau. Nu erau cu ei, nu aveau ce să existe. N-aveau nevoie de duşmani pentru făurirea, cum ziceau ei, „celei mai drepte orânduieli din lume”. Aşa s-au autointitulat ei. Au demonstrat cine sunt, din fericire. Că ei continuă sub altă formă, mult mai discretă şi mult mai puţin clamatoare decât Bolşevismul comuniştilor. De ce zic Bolşevism? Pentru că Comunismul a fost divizat în două mari ramuri: Menşevismul şi Bolşevismul. Cel care a fost victorios în Revoluţia Comunistă, a fost Bolşevismul. Prima categorie de care s-au legat drastic şi foarte urât a fost gloria Armatei Române. Aceasta era constituită din ofiţerimea română, formată în şcoala franceză, sub formula nobilă şi cavalerească „Garda moare, dar nu se predă”. Deci, ei nu se predau şi ca atare trebuiau să fie exterminaţi. Şi au fost băgaţi în închisori... Aşa au distrus gloria Armatei Române. După ce au terminat cu această categorie care era esenţială pentru comunişti, pentru că erau Cavaleri ai Onoarei, asta a fost Armata Română, s-au legat de oamenii politici. Cei care au făurit România Modernă, România Glorioasă, cea Interbelică, cum i se mai spune, câştigată cu multe jertfe şi mult sânge, cu multă onoare, conducătorii aşa-ziselor Partide Istorice. Erau trei mari atunci. De fapt, erau mai multe, cum sunt şi acum, de toate felurile, dar cele importante şi mai ales cel care a fost Făuritorul României Mari, a fost Partidul Naţional Liberal. Cu Partidul Naţional Ţărănesc a fost mai greu pentru ei, pentru că era un partid cu tentă socialistă, deci ar fi trebuit să îi considere prieteni şi nu duşmani; dar nu erau prieteni, într-adevăr, pentru că socialismul lor era altfel decât cel bolşevic. Au înscenat atunci un proces foarte mare, „Procesul de la Tămădău”, aşa îi spuneau. Copiii voştri au să înveţe când Istoria se va obiectiva şi obiectivarea se face cam circa după 50 de ani. Ar cam fi timpul ca noi să revenim la Istoria cea adevărată. Al treilea partid a fost Partidul Socialist Român. După ce au terminat cu Partidele Istorice, au luat Cultura română. Tot ce reprezenta românitatea. În primul rând, Academia; academicienii şi tot ce se lega de înalta cultură română, care era, pe vremea aceea, lucrul acesta se ascunde sau se spune cu jumătate de gură, considerat un Miracol Social, pentru că în câţiva ani de zile, România a reuşit să atingă nivelul de cultură al întregului Apus, care pe departe era considerat cel mai evoluat. Asta arăta inteligenţa şi puterea de adaptabilitate a poporului român. Pentru preoţi şi academicieni au făcut o închisoare specială. Pentru ceilalţi au fost folosite cele existente. Preoţimea ortodoxă a fost mai mult la Aiud. După ce au terminat şi cu această categorie, au luat Viitorul, viitorul unui popor: elevii şi studenţii. Şi în felul acesta am fost luaţi toţi acei care am demonstrat că nu iubim Doctrina Comunistă şi am crezut în valorile naţionale. Aşa am ajuns la marile procese, loturi întegi. Eu am făcut parte din Studenţimea Ardeleană, Clujul. Am fost peste 150 de studenţi. Pe lângă noi au fost şi profesorii noştrii, îndrumătorii noştrii, care nu au fost nici ei cruţaţi, ci au fost făcuţi vinovaţi de educaţia pe care o aveam. Şi aveau dreptate, noi eram formaţiunea lor. Nu am fost o generaţie care a răsărit, aşa, dintr-odată. Am primit o educație patriotică și religioasă de la aceștia. Învățătorii, profesorii și preoții de atunci au fost numiți „Apostolii românilor”. Au fost procese mari, răsunătoare și a început reeducarea noastră. Noi eram Viitorul, nu trebuia să murim. Dacă omorau o generație întreagă, cine le mai moștenea lor? Trebuia să fim aduși la crezul lor, și pentru aceasta n-au cruțat niciuna dintre metodele posibile. Cea pe care au agreat-o ei, reeducarea, s-a făcut după un principiu pedagogic foarte bine pus la punct de un mare psiholog al lor; mare din punctul lor de vedere; care se numea Macarenco. Și s¬-a aplicat mai ales studențimii, care era mai formată. Elevii erau în ridicare spre conștiința națională și religioasă. Așadar, s-au aplicat așa-zisele reflexe condiționate. Aducerea la un numitor comun prin tortură. Au fost torturi despre care noi nu vorbim, nu pentru că am dat declarații atunci când ne-au eliberat. Așa-zis eliberat. De fapt ne-au dat drumul dintr-o temniță mai mică, într-una mai mare, care era România la vremea aceea. Noi am semnat atunci că nu vom spune niciodată ce s-a petrecut. Nu știu care era impulsul care i-a făcut pe ei să facă lucrul acesta. Fie că le era rușine de metoda lor și voiau să nu se știe; ca generațiile următoare să nu știe cum a fost îngenuncheată generația eroică. Fie că pur și simplu ăsta este felul lor de a lucra. Ei lucrează acoperit, în ascuns, pas cu pas, cu o perseverență cu adevărat luciferică. Dar noi nu de aceea nu spunem. Ci pentru că ne este rușine...nu e numai rușine, ci un sentiment mult mai complex, să recunoaștem că noțiunea de Om poate să decadă în halul în care s-a decăzut atunci. Noi am zis că mai jos de atât nu se poate. Timpurile de acum ne arată că se poate. Ce s-a întâmplat? A fost cumplit! Reeducarea comunistă a fost infern! Important este felul în care a lucrat Bunul Dumnezeu. Se știe clar că Comunismul se bazează pe o organizație ocultă, bazată pe ritualuri luciferice. Sigur, lucrul acesta este infirmat. Una dintre marile viclenii ale gândirii luciferice este aceea să convingă toată existența că ei nu există, că nu e un element cu care trebuie să te lupți și pe care să îl biruiești. E prima lor axă pe care se bazează doctrina lor. Ei ne-au aplicat reflexele condiționate, cea mai cumplită metodă de „pedagogie”, de a îngenunchea voința unei persoane și de a distruge personalitatea umană, ca să scoată din noi o turmă de dobitoace absolut obedientă. Care ascultă și dacă îi trece prin minte să nu asculte, vede bețișorul și imediat se înspăimântă. Pentru că „educația” aceasta este de așa manieră, se bazează pe frica care nu se mai vindecă. Un fel de boală. De ce au vrut să scoată o turmă de dobitoace? Pentru că știau încă de la profetul David că omul are neșansa să cadă în lumea dobitoacelor. În psalmul 48 spune clar ,,omul dând de bine și trăind în bine, lunecă și se face asemenea dobitoacelor”. În momentul în care s-a făcut asemenea dobitoacelor, a pierdut caracteristica Omului. Care este caracteristica Omului, care îl deosebește de dobitoace? Nu așa cum știm noi, cum suntem învățați, puterea de a raționa, de a așeza lucrurile prin silogisme. Nu. Demnitatea omului este dată de condiția lui de Om și aceasta este o încredere totală într-o organizație perfectă, absolută, pe care omul o numește Divinitatea. De ce este absolută? Pentru că toate aceste lucruri pozitive crează ceea ce în concepția noastră are o singură pronunție: Eden. Deci ei trebuiau să omoare toate aceste certitudini pe care le aveam noi prin educație: că Dumnezeu este Iubirea perfectă și absolută, că Dumnezeu este Adevărul integral, că Dumnezeu este dreptatea fără cusur. Toate lucrurile acestea trebuiau scoase și trebuia să fim aruncați în lumea internaționalismului comunist care este o lume a contrariilor. Pentru că a te face asemenea dobitoacelor, pentru mine, personal, a fost un lucru pe care nu îl înțelegeam. A te face asemenea dobitoacelor înseamnă a deveni om instinctual. Nu trăiești decât pe instincte. Ele sunt brute, oarbe, nu au niciun țel. În momentul în care te atașezi de ele, îți fac plăcere. Toate sunt legate de plăcere: desfrânarea, lăcomia, pofta de lucruri bune. Aceste plăceri, pentru că îţi fac plăcere, le tot repeți, până când devin reale. Așa se face împătimirea: ai facut un păcat; dacă îl repeți, te obișnuiești cu el și te-ai pomenit împătimit. De aceea s-a spus că obișnuința este a doua natură. S-a aplicat „pedagogia” lui Macarenco până peste poate! Nu vă puteți imagina ce a fost! Este imposibil să vă imaginați ce a însemnat Piteștiul pentru bieții tineri care au trecut prin camera Spital 4! Ce s-a pomenit că s-a întâmplat? În momentul în care au început să moară primii torturați, cei care erau în continuare în viață au obsrevat că ei nu pleacă în Iad, că ei mor în Lumină. Era o nedumerire pentru toți. Când a plecat Costache Oprișan, băteau în toți pereții semnalul Morse „Nu a plecat blasfemiatorul, cel care a bătut. Nu. A murit Serafim!” El așa era poreclit. Era de o puritate și de o curățenie în fapte, în gândire! Când a murit el, era o zi noroasă, neguroasă. Nu era rază de soare! Toți au zis: „Săracul! Se duce.” „Păcat de el!” ,,De ce Dumnezeu nu l-o fi salvat, când i-a creat un suflet atât de frumos?!” În momentul când l-au scos afară și l-au dezbrăcat. Acesta este un ceremonial. Noi nu știam, nu ne-am dat seama. Ziceam că asta fac ca să batjocorească și corpul inert. Ei îi dezbrăcau și goi îi aruncau în gropile comune. Era un simbol acestă dezbrăcare. După ce părintele Dumitreasa a explicat ne-am dat seama că și dezbrăcarea, deci un gest complet de neînțeles, era un ritual al lor, luciferic. În momentul când l-au dezbrăcat a apărut, de undeva, că nu era soare, doar o rază de lumină; o rază de soare a străpuns pătura aceea neagră de nori și l-a îmbrăcat pe Serafim într-o lumină încât Costache Oprișan părea sculptat în aur. Atunci ne-am dat seama că el a fost luat la Serafimi! Nu dus în Hades. Nu ne-am explicat bine lucrurile acestea. Probabil că au fost preoți care și-au dat seama de fenomen. Au știu ce înseamnă. Noi am înțeles mai târziu. Ce s-a întâmplat? Dumnezeu a demonstrat că el poate să întoarcă orice rău în bine. Chiar și acesta al „pedagogiei” lui Macarenco. Și că este singurul care o poate face! Nimeni nu are puterea asta! Și așa s-a pomenit Satana, în loc să aibă o turmă de dobitoace, a avut un regiment, o unitate, o legiune, noi așa i-am zis, o legiune de mucenici și martiri, cu oase transformate în moaște. Am zis: „Nu se poate palmă mai sublimă, mai frumoasă, dată răutații, decât aceasta!” Dumnezeu ne-a chemat la jertfă pentru că noi ne-am oferit. El nu impune nimic. Acolo a venit pentru români Edenul! Toți aceia care au murit atunci în această chemare, sunt în Biserica biruitoare și nu cum spunea unul din sârbii noştrii ortodocși, care se declară prieteni ai noștri, dar care a spus că: „Sus în Cer nu se vorbește românește”. Se vorbește! Cei din Pitești sunt toți acolo! Și vorbesc românește! V-ați rugat la Dumnezeu în temniță? Bineînțes! Rugăciunea este canalul prin care noi vorbim cu Dumnezeu. Noi am venit cu educația rugăciunii. Am fost cei care de fapt ne-am oferit ca jertfă. În rugăciunile noastre de afară noi am spus totdeauna: „Și ajută-mi Doamne ca în orice clipă a vieții mele, pentru țara mea și pentru Mântuitorul meu să fiu gata oricând pentru moarte!”. Noi ne¬-am oferit jertfe în Numele Mântuitorului. Dumnezeu nu a făcut decât să ne primească. Pentru noi, o rugăciune era Elixirul Vieții. Important era să ne rugăm împreună! Asta era foarte greu! De câte ori erai prins că te rogi cu voce tare, cu cei din jurul tău, erai dus la izolator. Izolatorul era un Iad mai adânc, într-un Iad deja foarte adânc. Noi am reușit să ne organizăm viața în rugăciune. Deci, ăsta a fost miracolul închisorilor comuniste. Că am putut să ne adunăm să fim împreună, să fim un cuget și o simțire. Ceea ce generațiile de azi nu vor avea. Azi omul hotărăște singur, dezolant de singur. Veți auzi, veți găsi scris pe unele mărturii: „Binecuvântată fii, închisoare!”. Nu avea de ce să fie binecuvântată, pentru că a fost tortură prin frig, prin foame, prin batjocură. Omul era călcat în picioare în orice clipă a vieții lui în temniță. Dar, sistemul acesta de asceză impusă cu harapnicul era pentru noi, totuși, o binecuvântare, pentru că sub acest bici, noi am fost mai uniți, mai uniți, mai uniți și ne-am dat seama ce forță înseamnă unirea prin Iubire. Într-adevăr ne-am rugat împreună cât am putut, și am luptat cât am putut, încălcând de nu știu câte ori regulamentul, și nu știu dacă asta era chiar foarte pozitiv privit de Bunul Dumnezeu, pentru că Mântuitorul a spus: „Dați Cezarului ce e al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”. Deci, noi ar fi trebuit să dăm ascultare asupritorilor noștri, pentru că pentru noi asuprirea era o binefacere. Dar noi nu am făcut lucrul acesta. Am încălcat regulile ori de câte ori am putut, ca să fim împreună, să ne ajutăm unul pe celălalt, și să ne rugăm împreună. Dacă cineva era izolat, făceam tot posibilul ca să ajungă până la el un mesaj în Morse, care să îl susțină, să îi dea putere, să-l apere de a cădea în deznădejde. Acesta era pericolul cel mai mare! Aici te aduceau, că știau că în deznădejde, omul e lipsit de orice apărare. Noi făceam tot ce ne era în putință ca să îl ocrotim pe cel pe care îl vedeam în primejdia de a face, ceea ce psihologi numesc: „o criză de disperare”. Ne rugam foarte mult și ne luptam foarte mult ca să ne rugăm împreună. Știți ce frumoase erau momentele acelea! Imaginați-vă o celulă îmbâcsită de paturi puse unul peste altul. Mici cuști de animale în care nu erau puși iepurași sau păsări pentru dus la vânzare, ci oameni, care erau duși la o anumită vânzare, într-adevăr. Ceea ce se numea: „vânzare de neam și de credință”. Și în această cușcă, la o anumită oră din zi, se face dintr-odată o liniște desăvârșită și se aude o singură voce care recită un Acatist, un Paraclis, ce se știa, de către cineva din celula respectivă. Vă asigur că nu a fost împrejurare în care într-o celulă cu mulți oameni, să nu fie măcar unul care să nu cunoască o rugăciune de a noastră, ortodoxă, Acatist sau Paraclis. În ce mă privește, dacă vreți să știți, știam pe dinafară Paraclisul întâi al Maicii Domnului. Era un mic godin care se zicea că dădea un aer rece. Nu se făcea foc. Și chiar dacă se făcea, era rația: două lemne și un pumn de cărbuni. Ce puteai încălzi? Era atât cât puteam face repede un ceai pentru cele care erau foarte bolnave. Imaginați-vă că la o anumită oră din zi, mă duceam și mă lipeam de godinaș, îmbrăcată în zeghe, slabă, piele și os, dar aveam demnitatea de a rosti rugăciunea în numele tuturor celor care erau în jurul meu. Și cu voce clară, puternică și măsurată, spuneam de la A până la Z, tot Paraclisul, care era ascultat în cea mai mare evlavie. În momentul acela celula se făcea chilie; bolta aceea nenorocită de care se rezema ultimul pat din etajul al treilea, devenea cer; gratiile se depărtau; gratiile din sufletul nostru, căci cele din jurul nostru rămâneau, dar nu le mai simțeam. În acele momente aveam acea fericire pe care Dumnezeu ne-a adus-o din Cerul Lui, când a hotărât să vină să vadă care e treaba noastră, de ce suntem așa de nemernici, ce probleme avem. El ne-a adus un dar ca să ne scoată din situația aceasta. Era exact atmosfera care se realizează prin rugăciunea comună! Și mai ales dacă acea rugăciune comună este condusă de o persoană consacrată, o persoană consacrată numim o persoană care a primit Darul Duhului Sfânt, prin Taina Preoției. Noi nu aveam această menire, dar o primea aceea care știa rugăciunea prin însăși faptul că a învățat-o. Eu nu am știut că am învățat pe de rost Paraclisul. Acum nu mai știu să îl spun pe dinafară, pentru că l-am citit. Cu cât citești mai mult, cu atât uiți ce s-a imprimat. Este o lege a memoriei. Cu timpul am învățat de la celelalte cu care am venit în contact, că mereu ne mișcau. Schimbau formațiunea unei celule, ca să nu ne împrietenim, ca să nu realizăm comuniunea aceasta. Da noi veneam deja marcate de Duhul Sfânt. Ce puteau să ne mai facă? Ne iubeam foarte tare. Iubirea noastră venea din următorul concept, că Mântuitorul a zis: „Doi, sau trei care se adună în numele Meu, Eu voi fi printre ei, voi fi cu ei”. Făcând această atenționare a lui cu o alta în care spunea că important este să mergem spre centru. Să nu fii om periferic. Noi am știut în momentul când ne așezam împreună la rugăciune, noi avem centru prin însăși prezența autentică a Mântuitorului. Imaginați-vă că noi eram așezate în cercuri concentrice în jurul acestui Centru. Unele mai aproape, altele mai îndepărtate, dar toate mergeam spre Centru. Pe măsură ce ne apropiam de Centru, prin rugăciune, ne apropiam între noi. Imaginați-vă geometric. Și exact așa simțeam. Celula devenea Cer prin rugăciunea comună, așa că ne-am rugat cât am putut de mult. Când eram singură, spuneam rugăciunile repetative, pe care poți să le spui fără prea mare concentrare. De pildă, lucram în ateliere și spuneam o rugăciune personală. Majoritatea și-a ales, bineînțeles, Rugăciunea Inimii, „Sfântă Fecioară, îndură-te de noi”, care cum avea evlavie. Unele aveau evlavie mai mult spre Maica Domnului, decât spre Mântuitorul. Așa era fenomenul. Noi, aveam o glumă cu care le linișteam pe cele care spuneau că trebuie să ai pe cineva preferat. Există o poezie japoneză care spunea așa: „Unii iubesc muntele. Alții iubesc marea. Eu iubesc muntele care se oglindește în mare.” V-au dat de mâncare în temniță? Păi, primeam mâncare. Primeam mâncare exact atât încât să ne mențină viața. Care era paradoxul regimului alimentar din închisoare: noi eram supuși unui regim de exterminare. Asta însemna că erau calculate caloriile strict, doar acelea care mențin viața. Atât și nimic mai mult. Unele organisme cedau în fața acestui regim, pentru că ești secătuit de el din ce în ce mai mult. Slăbești, nu te întărești. Noi am transformat această asceză într-un post asumat, și nu am pățit nimic. Din potrivă, unele dintre noi am fost vindecate de boli pe care le aveam de afară. Vindecarea noastră și întărirea noastră venea din rugăciune. De pildă, eu dau exemplul cu mine. Nu pentru că sunt îngâmfată sau infatuată, sper din toată inima că mă păstrez în limitele smereniei. Dar, eu sunt un om vindecat în închisoare prin rugăciune. La un moment dat eu am făcut un dublu infiltat tuberculos; deci infiltrat TBC concomitent pe ambii plămâni. Pe plămânul stâng mi-a fost atacat vârful, iar pe cel stâng, baza. Doctorițele care erau în închisoare, ne verificau cu urechea lor. Nu aveau ce să ne facă, decât doar atât că, dacă vedeau că una din noi era prea slăbită, era supraalimentată. De pildă, din zeama de cartofi în care erau 4 cartofi, mai mulți, niciodată, erau extrași 2 din fiecare gamelă, și făcuți o porție de cartofi pentru persoana care trebuia reconfortată. Deci vă dați seama cum ajunsese iubirea noastră dintre noi, și asta era fără ca cineva să murmure, sau cineva să spună: „Păi, eu mă simt slăbită, pune-mă la regim”. Medicii hotărau cine trebuia să fie ajutat. Erau prietene care se ajutau, ele între ele, independent de măsurile generale luate, dar asta era treaba lor. Acesta era regimul alimentar, atât cât să trăiești. În momentul în care vedeau semne de slăbiciune și că ai de gând să pleci, te duceau la spitalele lor, și te revigorau. Spuneau că e foarte simplu să mori, deci era foarte simplu să ne execute. I-au executat numai pe aceea care i-au călcat foarte tare pe coadă pe ei. În general spuneau că: ,,Trebuie să traiești chinul. Să simți durerea, pedeapsa. Nu să fii absolvit de ea prin moarte”. Mulți și-au dat seama că pentru noi, Moartea devenise o prietenă. Nu era hârca care vine cu coasa, era zâna care te eliberează de Bolșevism. Totuși, în programul de suferință, foamea era un obiectiv care era urmărit zi de zi. Niciodată un deținut nu a fost hrănit ca să fie sătul. A trebuit să fie permanent flămând. Ca să simtă că face închisoare, să sufere. V-a fost dor de apropiați, în temniță? O, da! Au fost momente foarte grele, dar pe care Dumnezeu le-a binecuvântat. Vă povestesc, pe scurt, un miracol. Într-o zi, așa, nu îmi aduc aminte ce mi-a adus-o pe mama în minte. Am simțit dintr-o dată o durere cumplită. Am înțeles atunci de ce românul a extras cuvântul: „dor”, din: „durere”. Dorul se naște din durere. Voiam să văd, să îmi dau seama, să realizez cumva, telepatic, unde este mama mea atunci și ce se întâmplă cu ea, și cum a primit ea lovitura pe care i-am dat-o eu. Eram conștientă că nu i-a fost ușor. Eram atât de nenorocită că nu pot să o văd pe mama. Îmi aminteam de momente cu ea, momente duioase. Toate erau cumva voalate. Le vedeam ca printr-o pulbere. Nimic nu îmi era clar și nimic nu era alinător. Dintr-odată, fetele din jurul meu au observat că sunt pe punctul de o intra într-o: „pasă neagră” și au început să se roage pentru mine. Probabil că datorită rugăciunilor lor, s-a întâmplat un miracol. A sunat dintr-o dată indicativul meu, să merg la perete, că cineva voia să stea de vorbă cu mine. De obicei eram blagoslovită șefă de cameră. Aveam un fel de înrâurire bună asupra sergentelor, asupra paznicilor noștri. Nu știu de ce. Nu am putut să îmi dau seama. Cea despre care vorbesc, era o unguroaică. Avea un motiv în plus ca să nu ne iubească. Noi eram cei care strigam în gura mare că: „Ardealul e al nostru!”, dar avea pentru mine o simpatie deosebită. Nu mă favoriza din cauza asta, dar era dreaptă cu toată camera. Și de obicei mă numeau șefă de cameră. Ceea ce era o calamitate, pentru că șefa trebuia să raporteze imediat dacă cineva încălca regulamentul, ceea ce noi nu făceam bineînțeles. Erau dintre reeducați care pârau. Ei erau duși în celule mai mari. Eu eram în celule mai mici, cu persoane mai puține și nu aveam probleme. Dar, am primit pedepse și la un moment dat am și fost bătută în numele camerei. M-am dus la perete. Era o persoană din celula mare, cum ziceam noi, unde erau cele mai multe dintre studentele închise. Una dintre ele îmi spune: „Cere de la milițiancă să te ducă în pod. Aveți rufe la uscat acolo?” Zic: „Da, avem.” Era la Miercurea-Ciuc care era, pe departe, cea mai rea dintre toate închisorile prin care am trecut. Poate Jilava să o fi întrecut...nu. Nici Jilava nu a întrecut-o. „Dacă aveți rufe în pod, du-te și, pe funia 3” , asta era funia lor. Noi aveam funia noastră. Și mergea în totdeauna șefa să ia rufele de la uscat, împreună cu milițianca de serviciu, care era cu ochii pe tine, nu cumva să iei ceva de pe altă funie. Își dădeau seama că era un mijloc prin care puteai să comunici. „Și ai să vezi o batistă roz. Am pus-o roz, ca să o vezi repede, să poți acționa repede”. Rufăria noastră era albă. Rufăria de închisoare era din așa-zisă pânză americană. Era considerată pânza cea mai inferioară, dar pentru noi era o binecuvântare. Nu era întâmplător, pentru că Dumnezeu a hotărât așa, pentru că era din bumbac. Pentru că sub zeghea aia nenorocită făcută din petice de lână, scărmănate, cămașa de bumbac ajuta acest sistem de îmbrăcăminte să fie totuși cald. Dacă puneam zeghea pe o îmbrăcăminte din celofibră, îți era un frig nemaipomenit! Aia era o strecurătoare, pur și simplu! Pânza de bumbac, fiind mai compactă, făcea un strat protector, deci era bine-venită. Zice ,,Să fii foarte atentă cu ea, pentru că primiți prin ea un mesaj.” Și a terminat discuția. Le-am spus și fetelor că avem un mesaj din celula mare. Cum să mă duc eu cu Erzgi? Așa se numea milițianca. Era plutoniera, chiar. Adică șefa sergentelor. Ea era milițianca care mă simpatiza cel mai mult dintre toate. Dar era ageră; era educată să fie pândar. Nu îi scăpa nimic. Am zis: „Cum să realizez eu secunda aceea în care ea să nu mă vadă când eu iau batista? Dacă o iau, ea mi-o confiscă. Își dă seama că e un obiect de legătură, și nu am rezolvat nimic. Am compromis mesajul.” Fetele au spus: „E treaba ta. Te duci și te descurci. Noi stăm aici jos și o să ne rugăm ca să fii ajutată.” Zic: „ Numai să vă rugați tare, pentru că chestiunea este albastră.” Am mers sus. Erzgi a întrebat dacă sunt uscate rufele, pentru că le pusesem recent. I-am spus să pună mâna să vadă. Ea a spus ca: „Bine. Adună-le.” Și era cu ochii pe mine. Am văzut imediat. Rufele noastre erau pe funia întâi. Deci, era o funie între noi și asta era un obstacol în plus. Trebuia să fac un pas mare lateral ca să ajung pe funia 3. Erau necesari chiar doi pași. Cum să faci doi pași sub ochii lui Erzgi? Și ziceam: „Doamne, fă să nu mă fac de râs. Să duc misiunea la bun capăt.” Dintr-o dată, în fundul podului a avut loc un zgomot. Suficient ca Erzgi să întoarcă capul. Noi aveam educația formată pe stăpânirea gesturilor involuntare. Deci, eu nu mi-am întors capul, am zis: „O fi ceva care s-a mișcat.”. Am profitat de secunda aceea, doar atât cât a întors ea capul instinctiv. Am făcut pasul lateral, am reușit să iau batista și să o bag în buzunarul de la zeghe. Vă dați seama cât de fulgerător m-a ajutat Dumnezeu să lucrez, pentru că ea, când a întors capul, eu împătuream în continuare rufele. Ea s-a uitat foarte atent la mine. Știa din educația lor că, atunci când faci o ispravă împotriva regulamentului, ai o față anume, că ai făcut ceva. Ca mama care își cunoaște copilul când a făcut o poznă, deși copilul nu spune nimic. Deci, ea a vrut să vadă dacă pe fața mea apar aceste indicii. Eu eram calmă, nu făcusem nimic. Am zis: „Acum e acum. Dacă Erzgi, totuși, mă percheziționează, îmi găsește batista. Poate să o lase, poate să o ia. Batista putea să fie a mea.” Ea nu m-a percheziționat înainte. A avut încrederea ei în mine. Mi-am spus: „Pot să scap.” Ea nu m-a percheziționat, într-adevăr. Eram fericită că mi-am făcut misiunea. În celulă, am luat imediat batista la studiat. S-a așezat postul nostru de observație la ușă, să vadă dacă se luminează vizeta; adică dacă vine cineva. Și am început să vedem care este mesajul cu această batistă. Nu înțelegeam nimic. Am văzut pe ea, doar niște însăilături albe, de jur împrejur. Uneia dintre noi i-a venit în minte că poate o fi pus un text în Morse. Dar cum să fie în Morse? Morse este auditiv. Un punct apăsat pentru punct, din litera respectivă și două puncte apropiate pentru linie. Pentru noi era prea greu de perceput, așa că trasam chiar linie. Se bătea punct și se trăgea linie pe perete. Hârșâitul se auzea perfect prin perete. Spunea „Așa cum am transformat noi Morse pe perete, ca să fie mai ușor de înțeles, așa se poate pune și pe pânză. Poți să pui, de pildă, o trăsătură peste două fire să fie punctul și peste patru fire să fie linia și mai multe fire să fie distanța dintre litere, dintre cuvinte.” Și am început noi să încercăm și așa era. Am înțeles când se termina litera, când se termina cuvântul și când fraza. Ce era? Era o poezie de Radu Gyr, intitulată „Scrisoarea tatei”. Este una dintre scrisorile umanitare ale lui Radu Gyr. Este extraordinar de frumoasă! La început am avut dificultăți. „Fiule lungă-i calea până la tine/ Ca-n povești ca-n basme sunt mari si tari.” Nu înțelegeam cum „mari și tari”. Radu Gyr nu a scris niciodată poezie modernistă, tâmpită, cu lucruri neînțelese. A scris întotdeauna o poezie clasică, clară, cu multe metafore. Până când ne-a venit în minte. Neavând „ă” și „â”, „ș” sau „ț” în Morse, „a”, „s” și „t” țineau locul. Ne-am dat seama de ideea „Ca-n basme sunt mări și țări”. Pornind de aici am descifrat perfect toată poezia. Bineînțeles, cu toată tevatura aceea, dorul de mama se estompase puțin. Mai simțeam o nemulțumire, un disconfort psihologic. Când am ajuns la versul „Aprindu-vă paie la Iconostas,/ Lacrimile tale cad din lumânare.” Poezia ne-a arătat cât de permanentă era lipsa fiului pentru tatăl lui. Și am văzut-o dintr-odată, parcă s-a deschis o fereastră, pe mama, într-un colțișor de biserică, în genunchi, cu o lumânare aprinsă. Mă gândeam dacă mama într-adevăr vede cum cad lacrimile mele dintr-o lumânare aprinsă. Știam că mama e credincioasă și mi s-apărut foarte plauzibil să fie departe, undeva, într-o biserică. Am discutat apoi cu fetele cât de mult i-am implicat pe cei apropiați nouă în jertfa noastră. Și am înțeles cât de mult îi angajam pe cei de lângă noi. Au trecut anii.. Cu vreo 5 ani în urmă, mă pomenesc cu 3 persoane: un domn, o doamnă și un tânăr. Aflu de la ei că sunt familia lui Radu Gyr. Ca să trec la ceea ce înseamnă miracol, ei veniseră să îmi aducă un dar. Băiatul, nepotul lui Radu Gyr, gândise acest dar pentru mine. Să îmi aducă o scriere de a poetului. Au hotărât ei ce anume. Aveau mapa pe masă și mi-au spus să mă uit și să le spun care este poezia mea preferată. Ei știau ce a însemnat Radu Gyr pentru noi toți, inclusiv pentru mine. Le-am spus: „O să rămâneți uluiți. Nu este una dintre poeziile lui profetice, nici din cele mesianice. Este o poezie din sfera umanitară, «Scrisoarea tatei»”. S-au uitat unul la celălalt, și băiatul atunci a zis: „Uitați, acesta este olograful pe care vi l-am adus.” Deci, „Scrisoarea tatei”, scrisă pe o foiță, chiar de poet, în una dintre eliberările lui temporare, când și-a notat-o repede, ca să o confrunte cu manuscrisul pe care îl avea acasă. Și chiar scrie pe foiță „1941. A se confrunta cu manuscrisul.” Ca să vadă dacă și-a adus bine aminte. El o scrisese în altă temniță, fusese eliberat și a scris-o acasă, pregătită pentru tipărit; nu a mai apucat să o tipărească, pentru că a fost luat din nou în închisoare. În închisoare a spus-o tot timpul. Ea a circulat. Ca dovadă, a ajuns și la noi. Imaginați-vă ce miracol ca să ajungă o poezie de Radu Gyr, în vremurile acelea. Și încă la Miercurea-Ciuc, unde se spunea că nici porumbelul nu zboară fără autorizația Securității. Noi ne-am imaginat că niște fete care au fost duse; că din când în când eram scoase din temniță și duse la noi confruntări, când se făceau noi arestări sau se redeschideau procese; probabil, pe dubă au stat de vorbă prin Morse, un deținut și o deținută. Deținutul i-a dictat ei poezia, ea a învățat-o și a adus-o în închisoare, și acolo s-a răspândit prin celule. Altfel nu se explică, ca să găsești o explicație rațională. Dar, de fapt, ea a fost o minune. A doua minune, oamenii aceștia au ales „Scisoarea tatei”. Scrisoarea care pentru mine a însemnat un moment crucial în închisoare.
Câți ani ați fost închisă?
14 ani. Am fost condamnată în baza Articolului 209, pentru „Crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”, pentru 10 ani. La sfârșitul acestora, au considerat că nu m-am reeducat, și aveau dreptate, și mi-au mai aplicat 4 ani. Nu pot să vă spun ce mârșăvie a fost! Cum mi-au înscenat eliberarea, să cred în ea, și cum imediat,pe loc, m-au reîncarcerat. Mi-au dat o sentință, nu o condamnare administrativă. Deci, din nou, închisoare cu toate rigorile legate de acest lucru. Timp de un an din cei patru, am stat într-o celulă singură, izolată complet. Nu am înebunit. Cel care m-a ajutat de data acesta a fost Eminescu, cu poezia închinată Maicii Domnului, adică doar acele versuri „Din valul ce ne bântuie/ Nalță-ne, ne mântuie”. Am înțeles că eram bântuită de un val de deznădejde. Deci am făcut 14 ani de închisoare, și mai mult de jumătate din ei, prin izolatoare și singură. Care era cel mai greu lucru de suportat? Să știi că s-a făcut la un moment dat o anchetă în închisoare. Și știți care a ieșit? Nu închisoarea în sine. Deși toate ne-am așteptat ca acesta să fie răspunsul. Toți au spus „Singurătatea” și toți au afirmat că într-adevăr, viața creștină în închisoare a fost sublimul închisorilor comuniste. Deci, singurătatea. Izolatoarele. Nu vă puteți da seama ce era! A face un izolator înseamnă a sta 7 zile, cel puțin; asta era pedeapsa minimă. În aceste 7 zile, 2 zile nu mâncai absolut nimic; primeai doar cam o jumătate de litru de apă. Ca să nu te deshidratezi și să nu mori. Să suferi. După concepția lor. A treia zi căpătai o jumătate din rație, care era deja calculată la minimum de calorii de care aveai nevoie ca să trăiești. Deci, erai subalimentat. Ca să nu mai spun de condițiile în care erai. Erai absolut singur într-o celulă întunecată, fără lumină din afară. În general așa era. Era o cameră obscură sau chiar neagră. Dormeai direct, de cele mai multe ori, pe ciment. Ar mai fi fost ceva dacă era scândură. Nu aveai voie să dormi în timpul zilei. De obicei te plimbai, pentru că nu aveai cum să stai. În general, singurul mijloc de a sta în asemenea pedeapsă era să te așezi pe tinetă. Tineta era un vas care se aducea pentru nevoile biologice. Stăteai pe el dacă aveai, dacă nu stăteai în picioare, sau direct pe ciment, jos. Ți se aducea la ora 10 seara o saltea care, de cele mai multe ori, era din paie tocate de la plimbat când înăuntru, când înafară. Și la ora 5 dimineața ți se lua. Atât aveai dreptul să dormi dacă puteai. Pentru dumneavoastră ce era temnița? Asta este o întrebare foarte dificilă fiindcă comportă o sumedenie de răspunsuri. Cum să faci să le pui pe toate într-un singur cuvânt? Pentru noi, așa în general, pentru generația mea, în numele ei vorbesc, a însemnat mijlocul prin care Dumnezeu a primit penitența neamului românesc, pentru izbăvirea de greșelile pe care le-a făcut el ca neam. Temnița era pentru noi o curățire în vederea învierii neamului românesc, considerat de noi țelul final al fiecărui popor. Învierea. Mântuirea e personală, dar Învierea este pe neamuri, pe popoare. Anii de pușcărie v-au ajutat cu ceva? O, da! Pentru fiecare însemna ceva. În primul rând, a fost, așa cum s-a zis, o academie, a cărei obiect de studiu era caracterul ferm, corect, pe principiile creștine. O școală a caracterului format prin viziunea creștină. Cât de tare ați suferit din cauza lor? Există oare o măsură a suferinței? Aș zice că măsura suferinței vine prin consecințele ei. Deci, în măsura în care a format caractere și, pe alocuri, oameni sfinți, închisoarea a fost o binecuvântare. În orice caz, nu și-a atins planurile celor care au instrumentat-o și au pus-o în aplicare. Cum v-ați simțit după ce ați ieșit din temniță? Aici este mai greu de spus. Cred că fiecare dintre noi a avut percepția lui personală. De pildă, eu am avut fericirea imensă ca mama mea să îmi spună că nicio clipă nu m-a blestemat pentru suferința pe care i-am adus¬-o. Am întrebat-o: „M-ai ocărât cândva? Ai fost dezamăgită că am ales un asemenea drum?” . Și ea mi-a spus: „Doamne ferește, fată! Cum era să te contrazic, când eram de aceeași părere cu tine. Am suferit împreună, suferințe diferite, dar închinate neamului în care ne-am născut. Am suferit, dar nu am fost supărată.” A fost pentru mine o bucurie. Vă puteți închipui ce a însemnat lucrul acesta pentru cel care a fost izgonit din familie? Li s-a spus că sunt rușinea familiei, că au devenit pușcăriași și că nu au ce căuta la casa aceea. Au fost cazuri. Vorbesc de ramura noastră femeiască. Ca să fie complet răspunsul meu, eu nu prea știam ce rost voi avea în lumea în care intram. Mi-am dat seama de una din binecuvântările pe care le-a dat Dumnezeu prin închisore. Eu nu eram duplicitară. Noi în închisoare am fost scutiți de a alege calea aceasta care este mai rea decât calea păcatului, duplicitatea. După părerea mea, este mai deformantă și mai ticăloasă decât păcatul în sine. Pentru că, pe lângă că merge pe o linie greșită, este și fățarnică. Să te faci frate cu diavolul până treci puntea este mai rău decât a porni direct împotriva lui. Mult mai rău. În ce privește alăturarea de Dumnezeu, nu încape discuție că nu se face. Nu poți să rămâi cu Iisus, făcându-te frate cu cel rău, ca să treci puntea. Care punte? Chemarea la jertfă a lui Dumnezeu. Deci, am avut această mulțumire. Că am fost lăsată în afara procesului de duplicitate. Duplicitatea îl face pe om capabil oricărei manipulări. Și se vede. Există nații mai manipulate decât suntem noi românii, pentru că am ales drumul acesta: „Zic ca ei, dar fac ca mine. Le amestec pe toate și o să fie bine”. Dacă ați fi în putere și ar reveni acest mod de conducere, cum a fost Comunismul, și totodată și prigoana, ați alege să mergeți din nou și să trăiți ceea ce ați trăit? Sigur aș alege mai greu, pentru că acum știu exact ce înseamnă. Dar, m-aș ruga pentru neputința mea și aș zice exact așa cum ne-au învățat călugării de la Optina. „Dăruiește-mi, Doamne, putere să nu mă las înfricoșat de frica cea rea; și să îmi dai atâta bărbăție cât să merg pe drumul cel drept.” Deci, aș alege din nou închisoarea, dacă asta mi s-ar pune înainte. Și nu regret niciodată alegerea pe care am făcut-o. A fost, din fericire, cea corectă. Dacă vreți să ne povestiți despre întâmplarea din beciul cu șobolani. Oamenii au înțeles greșit ceea ce povestesc eu acolo. Dovadă este și icoana care s-a făcut. Lumea a interpretat acolo ca un fel de binecuvântare pe care mi-a dat-o bunul Dumnezeu pentru că am refuzat să neneorocesc o familie, am refuzat să dau o declarație. Nu este adevărat. A venit un preot și mi-a zis: „Doamna Aspazia, ce fel de talant v-a dat Dumnezeu și în ce stare de har v-a dus ca să vedeți Lumina cea necreată?”. Am sărit în picioare și am spus: „Părinte, retrageți tot ce ați spus până acum! Nu este adevărat! Nu eram în nicio stare de har. Îmi pare foarte rău că s-a întâmplat așa.” Marea majoritate a lumii care vine, vine la mine pentru că mă consideră o persoană hărăzită cu binecuvântarea vederii Luminii celei necreate. Nimic mai fals! Eu mi-am dat o explicație. Explicația adevărată este felul tăinuit în care Dumnezeu coboară și rezolvă problemele oamenilor. Nu ar trebui să vin cu o explicație logică, dar am făcut-o. Părintele duhovnic a spus că s-ar putea să fie reală. Eu, fiind în mlaștina deznădejdii, nu vedeam altceva decât noaptea în care voi fi ronțăită de șobolani. Intrasem într-o panică totală. Știam că am totuși o dilemă. Dilema înseamnă două soluții. O soluție era să bat în ușa și să spun „Scoateți-mă de aici, că vă spun tot ce vreți!”, iar cealaltă soluție era să mă las ronțăită de șobolani. Eram incapabilă să aleg varianta a doua. Dacă aș fi fost capabilă să o aleg, era foarte bine. Mă resemnam, mă așezam cu speranța că Dumnezeu mă va ajuta. Pe o speranță vie puteam să stau și să petrec noaptea cu șobolanii, pentru că Dumnezeu poate m-ar fi ajutat. Nu pot să știu. Dar eu eram disperată. Îmi dădeam seama că nu pot să aleg soluția cea bună. Atunci, în disperare de cauză am zis: „Undeva trebuie să am un ajutor, totuși. Singurul meu ajutor este bunul Dumnezeu.” Atunci, cu toată puterea inimii mele, sinceră și plină de încredere, am strigat „Doamne, nu mă lăsa!”. Cred că asta a contat, sinceritatea. Am știut că singura scăpare este ca Dumnezeu să nu mă lase. Am avut impulsul cel bun, că puteam să nu îl am. Părintele spune: „Da, bine, dar, cu Lumina?”. Dar eu răspund: „Am spus eu de vreo Lumină necreată? Eu spun doar că m-am văzut pusă într-o realitate care era doar lumina. O lumină, alta decât cea pe care o cunoșteam. Vorbesc de o lumină...materială, care m-a înconjurat. Și era foarte bine!”. Dar eu mă aflam tot acolo cu șobolanii. Și nu știu cât a durat până ce am fost scoasă de acolo. Vă mulțumim foarte mult pentru timpul acordat!
Interviu realizat de Alexandroaie Magdalena şi Vieru Ecaterina
