De ce Dumnezeu, adeseori, nu împlineşte rugăciunile noastre?

Cuvinte duhovnicești Iulie 26, 2015

Articol din revista "Glasul Sfinţilor Părinţi" nr.289, pp.1-4, autor Arhim. Serafim Alexiev

 

Mulţi creştini se plâng: „Mă rog după pravilă, însă nu simt că Dumnezeu mă ascultă"... Această plângere merită să fie examinată mai îndeaproape.

Omul se roagă ca să primească ce­va. El trebuie, prin urmare, să vadă ce împiedică ca rugăciunea lui să fie îm­plinită. Sfântul Ioan Gură de Aur spu­ne: „Uneori, trebuie să ne amintim că suntem datori nu doar să ne rugăm pur şi simplu, ci să ne rugăm astfel ca să fim ascultaţi”. Se întâmplă că şi du­pă ce am împlinit condiţiile pentru a izbândi întru rugăciunile noastre să nu avem, totuşi, un răspuns din partea cerului. Cum trebuie să explicăm tăcerea lui Dumnezeu?

„Rugăciunea - lămureşte Sfân­tul Ioan Gură de Aur - este neîndes­tulătoare pentru primirea celor dori­te dacă nu o săvârşim aşa cum Îi este plăcut lui Dumnezeu. Şi fariseul s-a rugat, însă nu a primit vreun folos. Şi evreii s-au rugat, însă Dumnezeu nu S-a întors către rugăciunile lor, deoa­rece nu s-au rugat aşa cum trebuia... Dar de ce ar fi nevoie? - Ar fi nevoie de tânguiri, de lacrimi, de suspinări, de îndepărtare de oamenii plini de vi­cii, de teamă şi de îngrijorare faţă de judecata lui Dumnezeu... Ca să fim ascultaţi de Dumnezeu, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: 1) să fim vrednici să primim cele cerute; 2) să ne rugăm în conformitate cu legi­le lui Dumnezeu; 3) să ne rugăm ne­încetat; 4) să nu cerem nimic deşert; 5) să cerem cele de folos; 6) să împlinim cele ce ni s-au poruncit. În acest chip, mulţi au fost ascultaţi: Cornelie sutaşul a fost auzit pentru viaţa lui cea bună (v. Fapte 10, 4); femeia canaaneancă - pentru rugăciunea ei stă­ruitoare (v. Mc. 7, 25-29); Solomon -pentru înalta cerere a rugăciunii sale (v. II Regi 3, 11); vameşul - pentru smerenia sa (v. Lc. 18,14).”

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-un alt loc, mângâ­ind pe nevoitorii rugăciunii neîmpli­nite, subliniază că e mai bine uneori ca omul să nu fie ascultat, căci nu întotdeauna cererea noastră este de folos pentru sufletele noastre. „Iată de ce -conchide Sfântul Ioan Gură de Aur -, dacă nu vom fi ascultaţi, să preaslăvim pe Dumnezeu şi pentru acest fapt.”

Prin urmare, dacă ne rugăm cu sinceritate şi suntem înţelepţiţi de experienţa duhovnicească sănătoasă, vom înţelege că nu e cu putinţă să nu fim auziţi într-un fel ori altul. Se întâmplă ca Dumnezeu să nu îndepli­nească direct cele cerute în rugăciunea noastră. Însă aceasta nu înseamnă că El a dispreţuit rugăciunea noastră. Dimpotrivă, El nu ne dă întotdeauna ceea ce cerem, iar aceasta este mult mai bine decât ceea ce cerem de la El, deşi pare uneori că nu ne dă nimic sau chiar că ne lipseşte de ceva.

De pildă, tu ceri sănătate, iar Dum­nezeu îţi trimite spre încercare boa­lă. De unde această neconcordantă? -Credincioşii creştini smeriţi ştiu de ce Dumnezeu procedează astfel. Ei sunt adânc convinşi de cuvintele Scripturii: Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă (Evr. 12,6) şi nu cârtesc în boală, ci ca­ută să descopere taina binecuvântării lui Dumnezeu în aceasta. Căci Dumne­zeu nu trimite boala fără un scop anu­me, ci ca să ne dăruiască o binefacere duhovnicească prin aceasta. Noi sun­tem bolnavi de păcat. Prin boala tru­pească, Dumnezeu o lecuieşte pe cea sufletească. Străduieşte-te ca atunci când eşti bolnav să descoperi îndura­rea lui Dumnezeu în certarea trimisă ţie. Astfel nu doar că nu te vei supăra de încercarea vremelnică a lui Dum­nezeu, ci vei săruta cu evlavie mâna care te-a certat. Dacă s-a luat de la tine pentru o vreme sănătatea, Dumnezeu te-a tămăduit duhovniceşte de păcate şi-ţi dă posibilitatea să te îmbogăţeşti cu cele mai scumpe virtuţi - răbda­rea şi smerenia -, fără de care nimeni nu poate să-şi mântuiască sufletul şi să moştenească Împărăţia cerurilor (v. Mt. 5, 3; Lc. 21, 19). Luându-ţi ce- va pentru puţină vreme - sănătatea vremelnică - , Dumnezeu îţi dă ceva măreţ - veşnica Împărăţie a cerurilor! Iar acesta este, indiscutabil, un mai mare bine. Să luăm alt exemplu: tu te rogi pen­tru izbânda într-un oarecare lucru, iar Pronia lui Dumnezeu te împiedică să-ţi atingi scopul. Una ca aceasta te amărăşte. Dar tu nu încetezi să superi pe Dumnezeu. Rabdă şi te smereşte şi atunci vei vedea în ultimă instanţă că neizbânda ta a fost spre bine. Multe întâmplări în viaţă ne învaţă că dintr-un părut „rău” se naşte un bine şi, pe de altă parte, dintr-o dorinţă fier­binte a „binelui” se naşte nu arareori un mare rău!

Sfântul Nil Sinaitul mărturiseşte: „În multe rânduri, în rugăciune, am cerut să mi se dea ceva care mie mi se părea bun şi am stăruit în cere­rea mea silind cu neînţelepciune vo­ia lui Dumnezeu, dar nu am arătat lui Dumnezeu aceasta, ca El să rânduiască mai bine pe cele care El însuşi ve­de că ne sunt de folos. Primind însă cele cerute, am căzut în mare scârbă, căci nu am dorit să se facă totul du­pă voia lui Dumnezeu, iar cele cerute s-au arătat pentru mine nu aşa cum am gândit. Ce bine mai mare poate să afli în afară de Dumnezeu Însuşi? Să-I arătăm Lui toate câte ne privesc şi ne va fi bine, căci Binele, în mod firesc, e Dăruitor al darurilor celor bune."

Nespus de pilduitior este cazul cu creştina Cleopatra şi fiul ei Ioan. Ei trăiau în Egipt în timpul necuratului împărat Maximian, un crunt prigoni­tor al creştinilor. Printre mulţi mucenici din acea vreme a suferit pentru Hristos şi tânărul şi viteazul conducător de oşti Uar. El a fost dus la cercetare şi cu cutezanţă a mărturisit credinţa sa, după care a fost dat la fiare, ucis şi azvârlit, fără să fie îngropat, afară din cetate spre hrană câinilor. Cleopatra a izbutit să ia trupul lui multpătimitor şi să-l aducă la casa sa, socotindu-l o mare comoară. Câţiva ani mai târziu, când prigoana a încetat pe deplin, ea a strămutat moaştele Sfântului Uar în Palestina, unde a înălţat o biserică în cinstea lui. După sfinţirea bisericii, ea a îngenunchiat înaintea raclei cu sfin­tele moaşte şi s-a rugat aşa: „Pătimitorule pentru Hristos, te rog, cere mie de la Dumnezeu ceea ce este plăcut Lui şi de folos mie şi pentru singu­rul meu fiu!” În aceeaşi noapte, fiul a murit. Cleopatra a fost uimită de ne­cazul care i s-a întâmplat. După multe lacrimi şi plâns nemângâiat, a intrat în biserică, a căzut înaintea moaştelor Sfântului Uar şi, începând să cârteas­că, a strigat: „Aşa trebuia oare să-mi răsplăteşti pentru grija mea faţă de ti­ne, o, plăcutule al lui Dumnezeu? Ai luat pe singurul meu fiu, ai luat nă­dejdea mea! Cine va vedea de mine la anii bătrâneţii? Cine-mi va îngropa trupul? Ah, mai bine singură să fi mu­rit decât să văd mort pe fiul meu atât de tânăr, ofilit precum o floare ruptă mai înainte de vreme!...” A plâns ea îndelung, îndelung a tot căinat, pâ­nă ce mai apoi, din multă neputinţă, a aţipit. Şi iată - i s-a arătat Sfântul Uar ţinând de mână pe fiul ei. Amândoi străluceau precum soarele. Hainele lor erau albe ca zăpada. Aveau brâuri aurite şi cununi nespus de frumoase pe capetele lor. Sfântul Uar i-a spus: „O, femeie, pentru ce mă superi? Nu am uitat faptele tale bune şi am împli­nit rugăciunile tale. Mai apoi, m-am rugat la Dumnezeu ca să ierte păcate­le tuturor din neamul tău! După ace­ea, am luat pe fiul tău ca ostaş al Împă­ratului ceresc. Oare nu tu însăţi te-ai rugat şi ai cerut de la Dumnezeu să împlinească ceea ce Îi este plăcut Lui şi folositor fiului tău? Eu m-am rugat Bunului Dumnezeu şi iată - fiul tău e acum unul dintre cei care stau înaintec prestolului lui Dumnezeu. Dacă vrei ia-l, dacă nu mai doreşti să slujeasci Împăratului ceresc!” Iar Ioan se ţine de Uar şi a spus ca şi cum ar fi fos în această lume: „Nu asculta pe maica mea, nu mă întoarce în lumea plini de nedreptăţi şi de nelegiuiri! Te rog nu mă lăsa!” După aceasta, s-a întors către mama sa: „De ce plângi, maică? Sunt în oştirea veşnicului şi celui fără de moarte Împărat Hristos! Mi s-a dat împreună cu îngerii cereşti să stau înaintea Lui. Şi tu doreşti acum să mă întorci din acea Împărăţie luminoasă către tina cea pământească?” Atunci, mângâiată duhovniceşte, Cleopatra a strigat fierbinte: „Ia-mă şi pe mine cu tine, ca să fiu şi eu cu voi!” Însă Sfân­tul Uar i-a răspuns: „Şi acum, vieţuind pe pământ, tu eşti cu noi. Mergi în pa­ce! Iar când va veni vremea şi Domnul va porunci, vom veni să te luăm!” Cu aceasta, vedenia s-a sfârşit. Cleopa­tra s-a deşteptat, cutremurată de cele văzute şi s-a simţit plină de o bucu­rie neobişnuită. Şi-a şters lacrimile, a mers acasă, a împărţit averea sa săra­cilor, s-a lepădat de lume şi a început să vieţuiască pe lângă biserica Sfântu­lui Uar, nevoindu-se în post şi în ru­găciune neîncetată. Iar după şapte ani ea a plecat la Domnul.

Astfel, Preaînaltul Dumnezeu, du­pă felul Său dumnezeiesc, a răspuns rugăciunilor ei. Ea a dorit una, El i-a dăruit alta. Ea a dorit ca fiul ei să fie bine rânduit pe pământ, iar Dumne­zeu i-a rânduit binele în cer. Ea a ce- rut puţin, El i-a dat mult. Şi pentru că aceasta nu corespundea intenţiilor ei, Cleopatra a căzut în mare întristare şi a cârtit. Cârtirea ei însă a fost nedreaptă. Dacă tânărul Ioan ar fi primit bunătăţile cele pământeşti, acestea nu ar fi fost trainice. Dumnezeu i-a dat lui cerul, fericirea cea de neluat. Cle­opatra a recunoscut aceasta după ve­denia care a înţelepţit-o şi, apoi, a de­venit duhovnicească; nu doar că s-a împăcat cu acelea pe care Dumnezeu i le-a trimis, ci chiar I-a fost Lui recu­noscătoare în chip de negrăit.

De luat aminte, în această pildu­itoare întâmplare, că ea se ruga întru totul drept în rugăciunea sa. Ce­rea să i se dea de Dumnezeu acelea care îi sunt plăcute Lui şi folositoare ei, adică ea cerea să se facă voia lui Dumnezeu. Însă, în ciuda acestei ru­găciuni, care părea fără reproş la ară­tare, totuşi, în esenţa ei, nu corespun­dea cu voia lui Dumnezeu. Cleopatra avea dorinţa ei, limpede în mintea sa, voia ei - ca fiul să fie şi bine rânduit în această viaţă şi să se poată bucu­ra ea ca mamă în această lume! Pen­tru aceasta, până ce a fost înţelepţită a cârtit.

Cât de adesea se întâmplă astfel şi cu noi! Ne rugăm, chipurile, întru totul drept în rugăciune, spunând chiar cu simţământ şi cu convingere înaintea Părintelui ceresc: „Facă-se voia Ta!” Si totuşi, în străfundul sufletului nostru, se află dorinţa noastră, care vrem neapărat să se înfăptuiască. Avem vo­ia noastră, pe care nu dorim să o jert­fim pentru voia lui Dumnezeu. Iată, în această fină nesinceritate înaintea lui Dumnezeu se ascunde pricina ca ade­seori rugăciunile noastre să nu fie îm­plinite după cum dorim.

Voia noastră proprie, la vedere ori tăinuită, ne desparte de Dumnezeu. Ea se ridică precum un zid între noi şi Ziditor. Ea ne înstrăinează de Mân­tuitorul, pentru că menţine în noi, împotriva voii lui Dumnezeu, atât concepţiile  noastre  proprii  despre Dumnezeu, propriile noastre puncte de vedere, propriile noastre gânduri. Anume voia de sine ne lipseşte de fo­losul rugăciunilor şi ni se arată ca o piedică a împlinirii lor, mai cu seamă când ne îndârjim în părerile noastre. Sfântul Ioan de Tobolsk scrie: „Pâ­nă ce noi nu ne lepădăm de orice împătimire către iubirea de sine şi de vo- ia proprie şi până ce ne punem împo­triva celor care se petrec după voia lui Dumnezeu, până atunci nu putem să săvârşim nimic bun şi plăcut lui Dum­nezeu. Nici daruri, nici făgăduinţe, nici rugăciuni, nici jertfe, nici prinoase nu sunt primite de Dumnezeu, Ca­re Se întoarce de la oamenii ce se îm­potrivesc voii Lui. Postul este plăcut lui Dumnezeu, milostenia este iubi­tă de Dumnezeu, rugăciunile primesc îndurare doar atunci când toate aces­tea se săvârşesc nu în chip fariseic, adică nu cu un oarecare scop în afară, care să gâdile slava noastră deşartă, lăcomia, iubirea de stăpânire şi alte asemenea vicii ale noastre, potrivni­ce voii lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Dumnezeu leapădă chiar faptele plă­cute Lui - postul, rugăciunea şi bine­facerea -, când ele sunt săvârşite cu făţărnicie si nu în concordantă cu voia lui Dumnezeu, ci pentru plăcerea voii proprii.” Voia noastră firească nu es­te bună înaintea lui Dumnezeu, căci ea este vătămată de căderea în păcat. Ea devine bună abia atunci când este în concordanţă cu Dumnezeu. Aceas­ta o subliniază minunat Sfântul Ioan de Tobolsk, scriind: „Voia nici unui în­ger şi a nici unui om nu poate să fie bună dacă nu este în concordanţă cu voia lui Dumnezeu. Cu cât mai mult voia noastră e în concordanţă cu vo­ia lui Dumnezeu, cu atât ea este mai bună şi mai desăvârşită. Şi, pe de altă parte, cu cât mai puţin ea se supune voii lui Dumnezeu, cu atât e mai rea şi mai de nefolos. Voia lui Dumnezeu se lămureşte pentru noi treptat şi mai cu seamă în Legea lui Dumnezeu şi în aşezămintele bisericeşti." [...]

 

Arhim. Serafim Alexiev, „Călăuza rugătorului ortodox”, Ed. Sophia, 2015, pp.111-123