Vestimentaţia-între modă şi bunăcuviinţă
Între lumea care se depărtează tot mai mult de Dumnezeu prin păcatele ei, şi viaţa cea nouă pe care ne-a descoperit-o Fiul lui Dumnezeu prin Evanghelia Sa, se deschide o prăpastie tot mai mare. Iar această stare de fapt creează confuzie şi răvăşeşte chiar şi pe cei care mai vor să fie creştini. Sfântul Apostol Pavel învaţă: „Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia Iui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit" (Romani 12, 2). Cu toate că vor cu orice preţ să fie originali, cei care se supun „acestui veac” adică modei, au un lucru comun: trădarea bunei cuviinţe; iar prin aceasta oamenii devin o gloată impersonală.
Decăderea vieţii duhovniceşti se poate observa pe multe planuri, dar unul dintre ele este fără îndoială dezmăţul în îmbrăcăminte pe care îl dictează moda vremii. Demonul modei îşi înalţă monumentele lui pe străzi, în vitrine, pe micile şi marile ecrane prin cei prinşi în captivitatea lui. Acum se luptă din răsputeri să mai poarte o biruinţă vrând să înainteze dincolo de zidurile bisericilor şi ale mănăstirilor. Câte femei biruite de acest demon deghizat nu merg la biserică cu pieptul, spatele, mâinile şi picioarele dezvelite? Această stare de fapt provoacă mare durere pentru cei care au fost puşi să fie „străjeri”.
Duhurile rele dictează realizatorilor de modă o gamă tot mai largă prin care să se manifeste: ţinute care nu mai exprimă simplitatea, curăţia, pudoarea şi decenţa, ci dimpotrivă exprimă mândria, dorinţa de a iscodi pe celălalt şi de a-i lua cu asalt privirea. La aceasta se adaugă o mare varietate de accesorii care au înrâurire demonică: podoabe, bijuterii, vopseluri, farduri, unghii false, parfumuri; Moda mai dictează o tulburătoare şi gravă amestecare a identităţii sexuale: folosirea de către femei a hainelor bărbăteşti şi viceversa; multe dintre femei vin chiar şi la biserică îmbrăcate în pantaloni care trădează cele mai elementare norme de bun simţ: blugi colanţi (elastici) sau scurţi, iegări, pantaloni pijama. Sfânta Scriptură spune clar: „Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu se îmbrace în haine femeieşti că tot cel ce face aceasta, urâciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Deuteronom 22, 5). O grijă obsedantă şi zăludă pentru frumuseţea dinafară izgoneşte de pe arena lumii pe îngerul cel bun care a ocrotit omenirea în toată istoria ei, îngerul buneicuviinţe. Iar în locul lui înaintează cu obrăznicie şi neruşinare demonul modei. Dar ajutat de comoditatea şi nepăsarea oamenilor, acest demon de multe ori nu ţine seama nici de cele mai elementare aspecte estetice; de pildă: ce este mai dezgustător şi ridicol decât asocierea obezitate şi despuiere?
Observaţiile stăruitoare adresate turiştilor la intrarea în mănăstiri şi biserici de a intra în ţinută decentă ca să nu sfideze sfinţenia locaşului sfânt, precum şi rugăminţile paşnice adresate acestora să ia un halat şi respectiv o basma, devin tot mai neputincioase.
Evanghelia ne vorbeşte de lupta pe care Domnul a dus-o cu un duh surd şi mut, dar demonul modei care înaintează până în curţile Domnului este şi el surd, însă, spre deosebire de celălalt, nu şi mut.
Într-o scrisoare misionară Sfântului Nicolae Velimirovici spune despre modă: „Cei care inventează moda şi o impun lumii credule se gândesc exclusiv la bani. În această munculiţă negustorească a lor nu se gândesc la cultură şi la educaţie nici cât broasca la stele. Sunt obişnuiţii barbari ai marilor oraşe care prin viclenie ajung la bani... pentru bani aceştia confecţionează noi şi noi croieli de îmbrăcăminte feminină.
Cu duhul epuizat până la atrofiere în inventarea noii mode, ei au început să impună lumii feminine o croială a hainelor care sfidează cele mai elementare deprinderi de cuviinţă şi ruşine. Dar ce, îi doare pe ei de morala lumii, de caracterul oamenilor, de sfiala fecioarelor, de sănătatea naţiei şi de pensia mică a mamei?” (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Scrisoarea 67, vol.I).
La polul opus, bunăcuviinţa ca un înger paşnic venit parca din altă lume este tot mai rară şi mai puţin iubită. Bunăcuviinţa cuprinde în sine sfiala, dar este mai mult decât sfiala firească, răspândeşte parfumul simplităţii, dar este mai mult decât simplita- tea naturală, poartă, poartă pecetea decenţei, dar este mult mai bogată decât o decenţă convenţională.
Cel care a cunoscut această virtute ştie că are o mireasmă cerească. Bunăcuviinţa nu primeşte nimic ţipător şi strident, nimic provocator şi artificial, nimic vulgar şi desfrânat. Îngerul bunei cuviinţe a izgonit din viaţa celui ce s-a împrietenit cu el orice urmă de falsitate şi egoism, de aroganţă, înfumurare şi obrăznicie. Bunăcuviinţa atrage cu mare putere harul lui Dumnezeu pentru că ea cuprinde în sine şi cucernicia, şi evlavia, şi curăţia, şi dragostea şi credinţa. Iar un lucru precis este şi acesta: dacă ea există în viaţa cuiva îşi pune pecetea în toate manifestările exterioare, dar şi în vestimentaţie.
Însufleţite de duhul buneicuviinţe credincioasele din zorii creştinismului nu mai simţeau să poarte podoabele de altădată, nu mai lua parte la serbările păgâneşti, ci îşi împlineau cu bucurie şi responsabilitate datoriile casnice şi sociale, iar timpul liber îl închinau faptelor bune. Iată cum descrie Tertulian bunăcuviinţa femeii creştine: „Dacă ea ieşea din casă apoi ieşea ca să cerceteze pe cei bolnavi, mergea la biserică să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Ce importanţă putea să mai aibă la aceste îndeletniciri podoabele exterioare? Dar chiar dacă mergea să-şi viziteze prietenele sale păgâne, sau dacă răspundea la invitaţiile rudelor păgâne, ea nu se sinchisea să se prezinte cu totul simplu îmbrăcată. Ea arăta că este deosebire între slujitorii lui Dumnezeu şi slujitorii diavolului; era pildă vie pentru alţii care puteau să ia pildă din înfăţişarea ei şi, după cuvântul apostolic Dumnezeu se proslăvea în trupulei”.
În Noul Testament Sfântul Apostol Petru învaţă: „Podoaba voastră să nu fie cea dinafară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau odinioară şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu..." (I Petru 3,3-5).
Iar Sfântul Apostol Pavel vorbind despre modul în care să se facă rugăciunea adaugă următoarele: „Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ, ci din fapte bune, precum se cuvinte unor femei temătoare de Dumnezeu" (I Tim. 2,8-10).
Şi iarăşi: „Orice femeie care se roagă cu capul neacoperit îşi necinsteşte capul său... Femeia este datoare să aibă semn de supunere asupra capului ei pentru îngeri... Este oare cuviincios ca o femeie să se roage cu capul descoperit?”(I Corinteni 11,5-16).
Cine nu înţelege oare că „împletirea părului” înseamnă coafarea de astăzi, vopsirea şi alte aranjamente estetice ale părului? Cine nu înţelege că „podoabele” sunt bijuteriile din orice material care înzorzonează inutil orice parte a corpului? Cine nu pricepe că „hainele scumpe” sunt ţinutele care depăşesc necesarul şi sunt procurate din dorinţa de a fi la modă, de a atrage privirile şi de a face competiţie?
Sfânta Scriptură care pune accent deosebit pe înnoirea lăuntrică, pe curăţirea inimii, iată că pune accent şi pe aspectul exterior pe morala vestimentaţiei; dacă bunăcuviinţa nu se vede şi în afară în zadar se înşeală unii că o au înăuntru. Ţinuta cuviincioasă şi modestă din istoria biblică nu ţine numai de mentalitatea vremii aşa cum spun unii, ea este rânduită şi promovată de Cuvântului lui Dumnezeu care este „acelaşi ieri, azi şi în veac”.
Podoaba dinafară, frumuseţea artificială, dorinţa de a iscodi pe celălalt printr-o îmbrăcăminte necuviincioasă sunt într-o totală opoziţie cu podoaba sfintelor virtuţi: sfiala, blândeţea, cuminţenia, smerenia, duhul liniştit, bunăcuviinţa. Cine se va îngriji de virtuţile pe care le laudă Sfinţii Apostoli va fi tot mai puţin preocupat de imaginea sa exterioară limitându-şi această grijă la igienă, curăţenie, sănătate şi decenţă.
Sfântul Apostol Petru ne aduce aminte de pilda sfintelor femei, pildă care va fi actuală până la sfârşitul veacurilor pentru oricine vrea să împlinească voia lui Dumnezeu. Oare o femeie cu degetele înzorzonate, cu unghiile vopsite, cu capul descoperit şi cu o ţinută vestimentară care sfidează orice umilinţă, chiar nu înţelege că ridicarea mâinilor ei în faţa icoanelor sfintelor femei este ea însăşi un păcat? Femeile care sunt ispitite să-şi pună unghii false sau să le vopsească ar putea să se gândească la Sfânta Cristina care pentru statornicia ei în credinţă a suportat de la chinuitorii păgâni străpungerea unghiilor cu aşchii de fier!
(aceste învăţături le-am preluat fragmentar din pliantul editat de Mănăstirea Bistriţa-Neamţ: „Vestimentaţia-între modă şi bunăcuviinţă”)
