Sfântul Siluan Athonitul: Despre Voia lui Dumnezeu şi libertate

*Bun lucru e a ne învăţa să vieţuim după voia lui Dum¬nezeu. Atunci sufletul rămâne neîncetat în Dumnezeu şi are mare odihnă; şi din această bucurie omul se roagă ca tot sufletul să cunoască pe Domnul; să cunoască cât de mult ne iubeşte şi cu câtă bogăţie ne dă Duhul Sfânt Care veseleşte sufletul în Dumnezeu.

Şi atunci sufletul e în întregime drag, pentru că e în în¬tregime al lui Dumnezeu.

*Domnul Cel Milostiv îl povăţuieşte pe om că trebuie să îndure întristările cu mulţumire. În toată viaţa mea n-am murmurat o singură dată pentru întristări, ci le-am primit pe toate din mâinile lui Dumnezeu ca pe un leac mântui¬tor şi am mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu, şi de aceea Dumnezeu mi-a dat să îndur cu uşurinţă toate întristările.

*Toţi oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări şi, deşi întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat şi îi întristează, şi aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu.

Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul însuşi îi călăuzeşte cu harul Său, şi ei îndură totul cu băr¬băţie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc şi împreună cu Care vor fi preamăriţi în veci.

*Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu uşurinţă. El vede întristările, dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristă¬rile trec.

Când Maica Domnului stătea la picioarele crucii, întris¬tarea ei era necuprins de mare, pentru că ea îl iubea pe Fiul ei mai mult decât îşi poate închipui cineva. Şi noi ştim că cine iubeşte mult, acela şi suferă mult. După firea ome¬nească, Maica Domnului n-ar fi putut îndura întristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a întărit-o şi i-a dat puterea de a îndura această întristare.

Şi mai apoi, după înălţarea Domnului, Ea s-a făcut pen¬tru tot poporul lui Dumnezeu mare mângâiere în întristări.

*Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi cel în care Acesta viază simte în el raiul.

Vei zice poate: „De ce nu este şi în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci tră¬ieşti după voia ta.

Priveşte pe cel ce-şi iubeşte voia sa proprie; n-are nici¬odată pace în suflet şi e mereu nemulţumit: „Asta nu e aşa, asta nu e bine”. Dar cel ce s-a predat pe sine însuşi în chip desăvârşit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubeşte pe Domnul, şi toate ale lui sunt dragi şi plăcute.

Aşa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară: „Iată roaba Ta. Fie mie după cuvântul tău!" [Lc. 1, 38]. Dacă am spune şi noi aşa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”, cele spuse de Domnul şi scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar rămâne în sufletele noastre şi atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu şi cât de minunată ar fi viaţa pe întregul pământ. Dar, deşi cu¬vintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lu¬me, oamenii nu le înţeleg şi nu vor să le primească. Dar cine trăieşte după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamă¬rit în cer şi pe pământ.

*Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preo¬cupă numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îl ajută să rămână întotdeauna în rugăciune. Chiar dacă lucrează sau vorbeşte, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru că s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi pentru aceasta Domnul îl are în purtarea Sa de grijă.

*O tradiţie spune că, în drum spre Egipt, Sfânta Fami¬lie a întâlnit un tâlhar, dar acesta nu le-a făcut nici un rău, ci, văzând Pruncul, a spus că dacă Dumnezeu S-ar întrupa, n-ar fi mai frumos decât pruncul acesta; şi i-a lăsat să meargă în pace.

Lucru uimitor: un tâlhar, care de obicei ca o fiară nu cruţă pe nimeni, nu a necăjit, nici nu a supărat Sfânta Fa¬milie. La vederea Pruncului şi a blândei Sale Maici, sufle¬tul tâlharului s-a înmuiat şi a fost atins de harul lui Dum¬nezeu.

Aşa s-a întâmplat şi cu fiarele sălbatice care la vederea sfinţilor mucenici sau a bărbaţilor cuvioşi se făceau blânde şi nu le făceau rău. Chiar şi demonii se tem de sufletul blând şi smerit, care-i biruie prin ascultare şi rugăciune.

Alt lucru uimitor: tâlharului i s-a făcut milă de Domnul-Prunc, dar arhiereii şi bătrânii L-au predat lui Pilat să-L răstignească. Şi aceasta pentru că ei nu se rugau şi nu ce¬reau de la Domnul să-i povăţuiască ce şi cum să lucreze.

Astfel, adeseori ocârmuitorii şi oamenii mari vor bine¬le, dar nu ştiu unde este; nu ştiu că este în Dumnezeu şi că li se dă de la Dumnezeu.

*Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume trebuie să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să rătăcim.

Adam n-a avut înţelepciunea să întrebe pe Domnul de¬spre rodul pe care i l-a dat Eva, şi pentru aceasta a pierdut raiul.

David n-a întrebat pe Domnul: „Este bine oare să iau pe femeia lui Urie?” şi a căzut în păcatul uciderii şi al preacurviei.

Aşa şi toţi sfinţii care au păcătuit, au păcătuit pentru că n-au chemat pe Domnul să-i ajute şi să-i povăţuiască. Cu¬viosul Serafim din Sarov zicea: „Când vorbeam după min¬tea mea, se întâmpla să greşesc”.

Dar sunt şi greşeli fără păcat care vin din nedesăvâr¬şirea noastră; le vedem chiar şi la Maica Domnului. în Evanghelie se spune că atunci când a părăsit Ierusalimul împreună cu Iosif, ea credea că Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscuţii... Şi abia la capătul a trei zile de căutări L-au găsit în templu vorbind cu cărturarii [Lc 2,44].

Astfel, numai Domnul ştie toate, noi însă, oricine am fi, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne povăţuiască şi să întrebăm pe părintele duhovnicesc, ca să nu greşim.

*Duhul lui Dumnezeu povăţuieşte pe toţi în chip deose¬bit: unul se linişteşte [vieţuieşte în isihie] în singurătate, în pustie, altul se roagă pentru oameni; altul e chemat să păstorească turma cuvântătoare a lui Hristos; altuia i s-a dat să propovăduiască sau să mângâie pe cei ce suferă; al¬tul slujeşte pe aproapele din munca sau averea lui - toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt şi toate sunt date în grade diferite: unuia treizeci, altuia şaizeci, altuia o sută [Mc 4, 20].

Dacă ne-am iubi unii pe alţii întru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arăta prin Duhul Sfânt multe lucruri minunate şi ne-ar descoperi mari taine.

Dumnezeu - o iubire de care nu te poţi sătura...

Mintea mea s-a oprit în Dumnezeu şi am încetat să scriu...

Cât de limpede îmi este că Domnul ne conduce. Fără El n-am putea nici măcar gândi binele; de aceea trebuie să ne predăm cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne călăuzeşte.

*Toţi ne chinuim pe pământ şi căutăm libertatea, dar puţini sunt cei ce ştiu în ce anume stă libertatea şi unde se găseşte ea.

Şi eu doresc libertatea şi o caut zi şi noapte. Am înţeles că ea este la Dumnezeu şi e dată de Dumnezeu inimilor smerite care s-au pocăit şi şi-au tăiat voia proprie înaintea Lui. Celor ce se pocăiesc Domnul le dă pacea Lui şi liberta¬tea de a-L iubi. Şi nu e nimic mai bun pe lume decât a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. În aceasta îşi găseşte sufle¬tul odihna şi bucuria.

Noroade ale pământului, cad în genunchi înaintea voas¬tră şi vă rog cu lacrimi: „Veniţi la Hristos! Eu cunosc iubi¬rea Lui pentru voi. O cunosc şi de aceea strig întregului pă¬mânt. Dacă nu cunoşti ceva, cum vei vorbi despre aceasta?”

Vei întreba, poate: „Dar cum putem cunoaşte pe Dum¬nezeu?” Eu, însă, spun că vedem pe Domnul prin Duhul Sfânt. Şi tu, dacă te smereşti, atunci şi ţie Duhul Sfânt îţi va arăta pe Domnul nostru; şi atunci şi tu vei voi să strigi despre El întregului pământ.

Sunt bătrân şi aştept moartea, şi scriu adevărul din dragoste pentru norod, pentru care se întristează sufletul meu. Dacă aş putea ajuta fie şi numai un singur suflet să se mântuiască, şi pentru aceasta voi mulţumi lui Dumne¬zeu, dar inima mea suferă pentru întreaga lume şi mă rog şi vărs lacrimi pentru întreaga lume, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu şi să trăiască în iubire şi să se desfete de libertate în Dumnezeu.

Voi, toţi oamenii de pe pământ, rugaţi-vă şi plângeţi pentru păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte. Unde este iertarea păcatelor, acolo e şi o conştiinţă liberă şi iubi¬re, chiar dacă una mică.

*Domnul nu vrea moartea păcătosului [Iz 18, 32], iar celui ce se pocăieşte îi dă în dar harul Duhului Sfânt. El dă sufletului pacea şi libertatea de a fi cu mintea şi inima în Dumnezeu. Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele, atunci su¬fletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată; atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâ¬ne întru El în odihnă şi bucurie. Aceasta e adevărata liber¬tate. Dar fără Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru că vrăjmaşii tulbură sufletul prin gândurile cele rele.

*Voi spune adevărul în faţa lumii întregi: sunt un tică¬los înaintea lui Dumnezeu şi aş fi deznădăjduit de mântui¬rea mea dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Sfântului Său Duh. Şi Duhul Sfânt m-a învăţat şi de aceea scriu de¬spre Dumnezeu fără osteneală, pentru că El mă atrage să scriu.

Mi-e milă şi plâng şi suspin pentru oameni. Mulţi gân¬desc: „Am făcut multe păcate: am ucis, am zburdat, am siluit, am defăimat, am desfrânat şi am făcut multe alte lucruri”, şi de ruşine nu vin la pocăinţă. Dar ei uită că îna¬intea lui Dumnezeu toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare.

O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme! Dumnezeu aşteaptă cu milostivire pocăinţa noas¬tră. Şi tot cerul, toţi sfinţii aşteaptă această pocăinţă. Aşa cum Dumnezeu este iubire [1 In 4, 8], aşa şi Duhul Sfânt în sfinţi e iubire. Cere iertare, şi Dumnezeu te va ierta. Şi când vei primi iertarea păcatelor, atunci în sufletul tău va fi bucurie şi veselie, şi harul Duhului Sfânt va intra în su¬fletul tău şi vei zice: „Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu şi de la Dumnezeu”.

*Harul lui Dumnezeu nu desfiinţează libertatea, ci o ajută numai să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Adam era în har, dar voia lui nu era desfiinţată. La fel şi îngerii ră¬mân în Duhul Sfânt, dar voia lor liberă nu este desfiinţată.

*Mulţi oameni nu cunosc calea mântuirii, rătăcesc în întuneric şi nu văd Lumina Adevărului. Dar El a fost, este şi va fi, şi pe toţi îi cheamă cu milostivire la Sine: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, cunoaşteţi-Mă şi Eu vă voi da odihna şi libertatea”.

Iată adevărata libertate: când suntem în Dumnezeu, înainte însă nu ştiam aceasta. Până la douăzeci şi şapte de ani credeam numai că Dumnezeu există, dar nu-L cunoş¬team, dar de când sufletul meu L-a cunoscut prin Duhul Sfânt, el se topeşte de dogoarea doririi Lui; şi acum cu inimă fierbinte îl caut ziua şi noaptea.

Domnul vrea ca noi să ne iubim unii pe alţii; în aceasta stă libertatea: în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. În aceasta e şi libertatea şi egalitatea. În rangurile pămân¬teşti nu poate fi egalitate, dar acest lucru nu contează pen¬tru suflet. Nu se poate ca fiecare să fie împărat sau prinţ; nu se poate ca fiecare să fie patriarh sau egumen sau întâi-stătător; dar în oricare rang e cu putinţă să iubeşti pe Dumnezeu şi să fii bineplăcut Lui şi numai aceasta contea¬ză. Şi cine iubeşte mai mult pe Dumnezeu pe pământ, ace¬la va avea mai multă slavă în Împărăţie. Cine iubeşte mai mult, acela se avântă cu tărie spre Dumnezeu, acela va fi aproape de El. Fiecare va fi preamărit pe măsura iubirii lui. Şi am înţeles că iubirea este felurită după tăria ei.

Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva - aceasta e întâia iubire.

Cineva are mintea curată de gânduri - aceasta e cea de-a doua iubire, mai mare decât prima.

Cineva are în chip simţit harul în sufletul său - aceasta e a treia iubire, încă mai mare.

Cea de-a patra şi desăvârşita iubire de Dumnezeu e atunci când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup. Trupul unuia ca acesta se sfinţeşte şi după moarte se va preface în sfinte moaşte. Aşa a fost la marii sfinţi mu¬cenici, la proroci şi la cuvioşi. Cine a ajuns la această mă¬sură rămâne neatins de iubirea trupească. El se poate cul¬ca liber cu o fată, fără a încerca faţă de ea nici un fel de dorinţă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubi¬rea de fată spre care este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru că dul¬ceaţa Duhului Sfânt renaşte omul întreg şi-l învaţă să iu¬bească pe Dumnezeu în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeieşti, sufletul rămâne neatins de lume; chiar dacă omul trăieşte pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din pricina mândriei minţii noastre, nu stăruim în acest har şi el părăseşte su¬fletul, şi sufletul îl caută plângând şi suspinând, şi zice: „Sufletul meu tânjeşte după Domnul”.

 

Sfântul Siluan Athonitul, „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, Ed. Deisis, 2001, pp.119-126