Poetul Marius Iordăchioaia ne vorbeşte despre viaţa Sfântului Luca al Crimeei

Luca Doctorul este un sfânt contemporan. S-a năs­cut în Crimeea, pe atunci în Imperiul Rus, în oraşul Kerci, pe 14/27 aprilie 1877. Numele său de mirean era Valentin Feliksovici Voino-laseneţki. Era unul dintre cei cinci copii ai lui Feliks, romano-catolic, bărbat cu inimă bună şi evlavios, şi ai Mariei, ortodoxă, femeie credin­cioasă, cu multă dragoste pentru cei aflaţi în suferinţă.

     Pe la sfârşitul anilor 1880, familia lui Valentin s-a mutat la Kiev, oraş vestit nu numai pentru că a fost prima capitală istorică a ruşilor, ci şi pentru marea şi sfânta mănăstire Lavra Pecerska. Stabilirea familiei Iaseneţki în acest oraş a jucat un rol hotărâtor în formarea per­sonalităţii lui Valentin şi mai apoi în evoluţia sa. Mi­cuţul Valentin petrecea ore în şir cercetând toate bise­ricile din oraş, şi în special Lavra, care a dat până în zilele noastre peste o sută de sfinţi, la ale căror moaşte se în­chinau mii de pelerini veniţi din toată Rusia. Ochii săi de copil nu se mai saturau să privească feţele acestor cre­dincioşi creştini care, cu evlavia rusească specifică, îi păreau nu oameni, ci mai degrabă îngeri pământeşti, ce-L slăvesc zi şi noapte pe Preabunul Dumnezeu.

     Încet-încet a început să picteze cu multă îndemâ­nare aceste chipuri ale oamenilor „supralumeşti", atât de respectabile pentru el. Avea un talent atât de mare la pictură, încât în scurt timp a obţinut locul întâi la un concurs al Academiei de Arte. În paralel cu studiile, cerceta cu un zel deosebit Sfânta Scriptură. Ochii i se aplecau zilnic, ore în şir, asupra textelor sfinte, din care scotea „apa vieţii veşnice". Îl impresionau foarte multe pasaje în Biblie şi le sublinia cu cerneală roşie, pentru a le găsi mai uşor. La acea vârstă fragedă, când evlavia începea să-şi facă simţită prezenţa cu putere în sufle­tul său, a citit un pasaj din Evanghelia după Matei, care l-a mişcat profund: „Şi văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: «Secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi, deci, pe Domnul se­cerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său» (Ma­tei 9,36-38). Inima sa a tresăltat la cuvintele Domnu­lui şi, fără să-şi dea seama, a zis, ca pentru sine: «O, Doamne, îţi lipsesc lucrătorii!!»". Mai târziu, va con­sidera întâmplarea drept prima chemare a Domnului de a deveni şi el lucrător la seceriş.

     Dar, pentru moment, gândurile sale de viitor se îndreptau spre om. Valentin plănuia să devină învă­ţător sau asistent medical de ţară, acolo unde cu ade­vărat ar fi fost nevoie de el. Câţiva prieteni care îi cunoşteau dorinţa ascunsă din suflet l-au sfătuit însă că ar putea oferi mai mult dacă ar practica meseria de medic. Valentin a fost admis la Facultatea de Medicină. Stu­dia cu seriozitate corpul uman şi făcea schiţe amănun­ţite. La examenele de licenţă a avut rezultate excepţio­nale şi profesorii i-au propus să continue studiile, pen­tru a-şi asigura o carieră strălucită. Aşa ceva însă era de­parte de visul lui. În interiorul sufletului său răsuna zil­nic, ca un dangăt de clopot, dorul de a-l sluji pe fratele aflat în suferinţă. Nu-l interesau catedrele universitare, ci cabinetul sărăcăcios dintr-un sat, unde putea să-şi ofere serviciile pentru alinarea aproapelui lipsit şi îndurerat.

     Astfel, în primăvara anului 1904, când în Orien­tul îndepărtat începea războiul ruso-japonez, Valentin a plecat în oraşul Cita, unde a lucrat ca chirurg la spi­talul militar. Opera încontinuu, realizând intervenţii chirurgicale de la cele mai simple până la cele mai di­ficile şi complicate. Cu ajutorul lui Dumnezeu, după cum accentua mereu, intervenţiile lui aveau un succes nemai­pomenit şi, în scurt timp, a ajuns renumit pentru cunoştinţele sale medicale şi marea experienţă în chirurgie.

     La acelaşi spital lucra ca asistentă medicală şi Ana Vasilievna, pe care colegii şi pacienţii o strigau „sfânta asistentă" pentru bunătatea, politeţea şi blândeţea sa. Înfăţişarea smerită a acestei tinere a atras atenţia chirur­gului, care vedea în ea soţia potrivită. La scurt timp, Va­lentin s-a căsătorit cu Ana. Nu mult după aceea, a fost numit doctor în orăşelul Ardatov şi mai apoi la spita­lul din Verhni Liubaz. Acolo Valentin şi Ana au avut primii doi copii - Mihail (1907) şi Elena (1908).

     În această perioadă, Valentin a căpătat faima de chirurg excepţional. Astfel a ajuns să lucreze de la nouă dimineaţa până seara, consultând mulţi pacienţi în ca­binetele ambulatoriului. Nu lua în calcul oboseala şi extenuarea fizică. Răsunau înăuntrul său cuvintele Aceluia Care a zis: „Dacă aţi făcut unuia dintre fraţii Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40). Pen­tru el, Evanghelia nu era doar literă, ci un mod de viaţă. În 1909 Valentin a plecat la Moscova, la clinica de chirurgie a profesorului Diakonov. S-a dăruit cu entu­ziasm cercetării medicale, concentrându-se asupra noi­lor tehnici de anesteziere, care puteau face mai supor­tabilă durerea pacienţilor şi mai uşoară munca medi­cilor, în paralel cu munca de cercetare, a lucrat şi în spitalul raional din satul Romanovka. Înainte de a pleca din Romanovka, i s-a născut al treilea copil, Alioşa. După un an şi jumătate, s-a mutat în oraşul Pereslavl-Zalesski, unde a preluat responsabilităţile de medic-şef şi chirurg, lucrând în acelaşi ritm extenuant.

     Între timp, în 1914, a izbucnit Primul Război Mon­dial, în a cărui vâltoare a fost atras şi Imperiul Rus. În acele vremuri grele (1915-1916), Valentin a fost so­licitat să conducă şi un spital militar, unde s-a pus în slujba soldaţilor răniţi. Intervenţiile chirurgicale, chiar şi cele mai complicate, reuşeau întotdeauna. S-a evi­denţiat în mod special în operaţiile la ochi şi mulţi erau bolnavii care îşi recăpătau vederea prin mâinile bine­cuvântate ale excepţionalului medic. În 1916, Va­lentin şi-a susţinut doctoratul pe un subiect legat de anestezia locală, entuziasmându-i pe profesori.

     Cu puţin timp înainte de a pleca din Pereslavl-Zalesski, i-a venit ideea să descrie experienţele din activitatea sa de chirurg într-o carte, pe care să o inti­tuleze Studii de chirurgia infecţiilor purulente. Imediat după ce a început să lucreze la ea, la finalizarea prolo­gului, a trăit o experienţă ciudată, al cărei sens l-a în­ţeles abia după mulţi ani. L-a străfulgerat gândul că, după ce va termina cartea, o va semna cu nume de epis­cop. A fost surprins, din moment ce niciodată nu i-a trecut prin minte să devină preot, şi cu atât mai puţin episcop. Însă, după cum a mărturisit el însuşi mai târziu, „cele pe care nu le cunoaştem noi despre noi înşine le ştie Domnul Atotştiitorul de când suntem în pânte­cele maicii noastre".

    Între timp, familia lui Valentin şi a Anei s-a mărit cu încă un copil. Un băieţel care a primit numele ta­tălui său, Valentin. Se pare că era ultima bucurie pe care o trăiau împreună... Nenorocirea a lovit-o mai întâi pe sora mai mare a Anei, care şi-a pierdut ultima fiică în Crimeea, din cauza unei forme galopante de tuberculoză. Mama îndurerată a căutat compasiune la „sfânta asis­tentă", adică la sora ei Ana. Astfel, la începutul anului 1917, aceasta i-a vizitat, aducând printre bagaje şi pă­tura de bumbac cu care o acoperea pe fiica ei bolnavă. Nu după mult timp, Valentin a observat primele simptome de tuberculoză la soţia sa. Starea sănătăţii ei s-a înrăutăţit progresiv şi în scurt timp a căzut la pat.

     În acea iarnă, din cauza războiului şi a situaţiei po­litice confuze din ţară, cele mai sărace pături sociale, în special mulţimile de muncitori din oraşe au căzut pradă foametei. Nemulţumirea generală era imensă şi toc­mai ea a fost suportul pentru proclamarea revoluţiei şi abolirea regimului ţarist de mica organizaţie politică extremistă a comuniştilor bolşevici, care în octombrie 1917, în Petersburg, capitala ţării, au desfiinţat gu­vernul legal şi l-au înlocuit cu cel sovietic.

     Pentru comunişti periculoşi erau consideraţi şi oamenii de ştiinţă, intelectualii, şi în general cetăţenii educaţi, care ar fi putut avea o poziţie opusă orânduirii politice a ţării. Mulţi din­tre aceştia au fost arestaţi fără nici o acuzaţie şi trimişi în închisorile de stat pentru „reeducare" şi „reorientare po­litică". Unul dintre ei a fost Valentin Iaseneţki. Încă de la începutul anului 1917, Valentin se mutase împreună cu familia la Taşkent, unde a preluat postul de direc­tor al spitalului Novo-Qorodsk. Acolo, celebrul medic chirurg, a cărui mare evlavie şi credinţă nemascată în Dumnezeu erau considerate de noul regim elemente sus­pecte ce trădau o „acţiune antipopulară", a fost arestat pe baza acuzaţiilor unui cleptoman alcoolic, funcţionar al spitalului, şi reţinut timp de mai multe ore în ate­lierele gării, unde a fost încropit un tribunal popular provizoriu care îi judeca şi imediat după aceea îi exe­cuta prin împuşcare pe „contrarevoluţionarii" şi pe „sabotorii" din regiune.

     Din fericire, la tribunal era de faţă, în calitate de cadru de partid, un alt funcţionar al spitalului, care îl preţuia foarte mult pe doctorul Valentin, şi s-a îngri­jit ca acesta să fie eliberat, după şaisprezece ore de arest. Vestea despre arestarea lui Valentin a ajuns repede acasă la el, provocând panică în familie, în special mult încercatei Ana. Aşteptarea îndelungată şi stresantă i-a provocat o cădere nervoasă şi a cedat. Nici măcar în­toarcerea lui Valentin nu a reuşit să o ajute. În câteva zile, febra şi durerile au doborât-o. Cu puţin timp înainte de a muri, a cerut să-i vadă pe cei patru copii. S-a ridicat uşor pe pat, i-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci pe frunte, fără să-i sărute, pentru a nu-i molipsi de boala ei fatală. După ce şi-a luat rămas bun de la ei, s-a stins. Avea treizeci şi opt de ani. Moartea Anei l-a zdruncinat pe Valentin, care şi-a pus însă toată credinţa şi încrederea în voia şi pronia lui Dumnezeu.    

     În sala de operaţii avea o icoană a Maicii Domnului. Înaintea fiecărei intervenţii chirurgicale stătea în faţa ei, îşi făcea cruce cu multă evlavie şi se ruga fierbinte preţ de câteva minute. Apoi, cu o bucată de vată înmuiată în iod făcea semnul crucii pe trupul pacientului, acolo unde urma să facă incizia. Astfel, cu ajutorul Maicii Domnului, cu rugăciunile sfinţilor şi cu puterea Sfin­tei Cruci, începea intervenţia şi, în mod minunat, de fiecare dată era încununată de succes.

     „Ciudatele" obiceiuri ale lui Valentin i-au stârnit pe membrii de partid şi, la începutul anului 1920, a fost dat ordinul strict ca icoana Maicii Domnului să fie în­depărtată din sala de operaţii. Valentin, fără să ia în calcul urmările, a reacţionat puternic şi a ieşit din spital, declarând că nu se va întoarce la îndatoririle sale decât atunci când icoana Maicii Domnului va fi aşezată din nou la locul ei. Membrii de partid din cadrul comi­siei erau neînduplecaţi, la fel şi Valentin, el s-a împo­trivit cu curaj unei conduceri care nu ştia ce este ezitarea. Însă la puţin timp după acest eveniment, a fost adusă la spital soţia unuia dintre membrii cei mai impor­tanţi ai partidului, necesitând o intervenţie chirurgicală de urgenţă. Femeia cerea insistent să fie operată de pro­fesorul Iaseneţki. L-au chemat deci înapoi la spital şi i-au cerut să facă operaţia. Valentin, chiar dacă o compă­timea, a refuzat să intre în sala de operaţii fără icoană, în cele din urmă, soţul bolnavei a promis că icoana va fi pusă la locul ei a doua zi dimineaţă, numai să facă operaţia. Valentin a fost de acord şi operaţia a reuşit. A doua zi, icoana era la locul ei. Doctorul cel credin­cios a reuşit să învingă statul ateu, care, în schimb, nu va uita niciodată această înfrângere.

     La un tribunal clerico-mirenesc constituit împo­triva arhiepiscopului Inochentie al Taşkentului şi Turkistanului a fost citat „tovarăşul" Valentin. În timpul procesului însă, evlaviosul doctor l-a apărat cu patos pe episcopul calomniat şi s-a pronunţat cu mult curaj în favoarea rânduielilor bisericeşti autentice. Argumentele sale au impresionat nu numai auditoriul, ci şi pe însuşi arhiepiscopul Inochentie, care a fost găsit nevi­novat. După încheierea procesului, arhiepiscopul s-a apropiat de Valentin să-i mulţumească pentru că i-a luat apărarea şi i-a lăudat darul oratoric. Vorbeau plimbându-se în jurul bisericii. La un moment dat, arhiepis­copul Inochentie s-a întors spre Valentin şi i-a spus: „Doctore, trebuie să vă faceţi preot!". Atunci el, fără să reflecteze nici o clipă, i-a răspuns: „Înaltpreasfinţia Voastră, dacă este voia Domnului să fiu preot, voi ajun­ge...". Valentin tocmai răspundea chemării lui Dum­nezeu de a primi marele dar al preoţiei.

La 26 ianuarie 1921, medicul Valentin a fost hi­rotonit diacon de arhiepiscopul Inochentie şi după o săptămână, la sărbătoarea întâmpinării Domnului, a primit şi a doua treaptă, cea de preot.

Părintele Valentin, împletind obligaţiile pasto­rale cu cele de medic, păstrându-şi postul de medic-şef al Spitalului General din Taşkent, opera zilnic şi preda la Facultatea de Medicină, purtând totdeauna reve­rendă şi cruce. Era o provocare pentru regim şi mulţi l-au sfătuit sau l-au ameninţat să nu mai poarte re­verendă şi cruce şi să renunţe la preoţie. Nimic însă nu a putut schimba hotărârea şi mărturia vieţii părin­telui Valentin. […] În duminici, slujea la Catedrala din Taşkent.  Arhie­piscopul Inochentie i-a încredinţat misiunea de a predica şi, astfel, părintele Valentin a devenit un pre­dicator renumit.

Când arhiepiscopul Inochentie le-a cerut creşti­nilor să rămână credincioşi patriarhului Tihon, care era întemniţat, şi Sfântului Sinod al Patriarhiei, regimul politic a reacţionat şi Arhiepiscopia Taşkentului şi Turkistanului a rămas fără episcop. Părintele Valentin a organizat o întrunire a clericilor şi laicilor credincioşi Ortodoxiei, pentru a fi dezbătută situaţia eparhiei de după îndepărtarea lui Inochentie. Clerul şi poporul au hotărât ca păstorirea Arhiepiscopiei să fie preluată de părintele Valentin. Cu toate că nu se considera vred­nic de o asemenea cinste şi răspundere, părintele Va­lentin a ascultat de voia Domnului, exprimată prin voinţa poporului. În acele zile se afla la Taşkent epis­copul Andrei, exilat din Ufa. Acesta, impresionat de felul de a fi şi de virtuţile episcopului ales, l-a tuns în monahism, pe ascuns, în locuinţa părintelui Valen­tin, dându-i numele de Luca, în cinstea Sfântului slăvitului Apostol şi Evanghelist Luca Doctorul. Însă nu putea să-l hirotonească episcop, deoarece, conform sfin­telor canoane, era nevoie de prezenţa a trei sau a cel puţin doi episcopi. I-a propus să meargă în oraşul Penjikent, unde se stabiliseră doi episcopi exilaţi, Daniel al Bolhovului şi Vasile al Suzdalului. Părintele Luca, împre­ună cu un diacon, cu un preot şi cu fiul său mai mare, a mers cu greu până la Penjikent, unde, în cele din urmă, pe data de 18/31 mai 1923 a fost hirotonit episcop, în Biserica „Sfântul Nicolae", cu uşile încuiate.

     Încă de a doua zi, jurnaliştii, aserviţi partidului, au început să-l atace pe noul episcop în ziarul „Turkestanskaia Pravda" („Adevărul de Turkestan"), acuzându-l a fi un „carierist ambiţios" şi „pseudoepiscop necanonic".

     În seara de 9 iunie 1923, la reşedinţa sa au sosit doi agenţi ai serviciilor secrete, care i-au percheziţionat casa şi, sub privirile speriate ale copiilor, l-au anunţat că aveau ordin să-l aresteze. „Aşa au început pentru mine cei unsprezece ani de temniţe şi exiluri. Cei patru copii ai mei au fost daţi în grija Sofiei Sergheevna. Au fost alungaţi din locuinţa destinată medicului-şef şi li s-a pus la dispoziţie un spaţiu mic, în care au putut încă­pea doar după ce copiii au zidit o mansardă, obţinând astfel încă un etaj. Pe Sofia Sergheevna nu au alun­gat-o de la serviciu, şi din salariul ei trăiau atât ea, cât si copiii", mărturisea Valentin mai târziu.

     Până la sosirea ordinelor de la Moscova referi­toare la soarta lui, Sfântul a fost arestat. În temniţă, a reuşit să finalizeze Studiile de chirurgia infecţiilor pu­rulente. Pe copertă semna: „Episcop Luca. Profesor Voino-Iaseneţki". În aceste condiţii s-a împlinit gândul ciu­dat şi de neînţeles atunci, care l-a străfulgerat când în­cepea scrierea ei. Cum era de aşteptat, Ministerul a interzis publicarea lucrării, şi aceasta deoarece nu putea accepta semnătura sa ca „Episcop Luca".

Autorităţile l-au informat că va fi transferat la Mos­cova şi i-au permis să se pregătească de călătorie, dându-i răgaz o zi, Ştirea s-a răspândit repede şi, în scurt timp, căsuţa lui s-a umplut de oameni veniţi să-şi ia adio de la bunul lor păstor, să ia binecuvântare şi să-şi exprime regretul pentru despărţirea impusă. La un mo­ment dat, episcopul prigonit a vizitat mormântul soţiei sale, Ana. A doua zi, Sfântul şi-a luat rămas bun de la copiii săi şi, însoţit de angajaţi ai serviciilor secrete, a fost îmbarcat în trenul care urma să-l ducă la Moscova, spre un viitor necunoscut.

La Moscova, noua capitală a statului sovietic, după o chestionare de rutină, i s-a adus la cunoştinţă că putea să circule liber prin oraş şi că va trebui să revină peste o săptămână. După perioada stabilită, fără explicaţii sau acuzaţii concrete, episcopul a fost informat că este ares­tat din nou şi condamnat la privare de libertate în închisoarea Butîrki. Era printre cele mai dure închisori din Moscova, destinată deţinuţilor politici şi celor mai pe­riculoşi criminali de drept comun.

În temniţă a descoperit primele simptome de in­suficienţă cardiacă, boală care de acum înainte îl va însoţi pe tot restul vieţii. Suferinţa îi era amplificată de veştile despre familia sa, care o ducea foarte greu.

     În acele zile grele, singura mângâiere a Sfântului a fost descoperirea în biblioteca închisorii a unui Nou Tes­tament în limba germană. Pe la mijlocul toamnei s-a hotărât transferarea sa la închisoarea Taganka, din celă­lalt capăt al Moscovei. Drumul trebuia făcut pe jos. În rândul din faţă al convoiului de deţinuţi a fost înca­drat şi episcopul Luca, celebrul profesor de chirurgie, zdrenţuit şi chinuit fruntaş al unei cete de infractori şi oameni din lumea interlopă, pe care totuşi el îi consi­dera iubiţi fraţi întru Domnul.

Pentru a face faţă frigului, li s-au împărţit, prin in­termediul Crucii Roşii, diferite lucruri, printre care şi câte un palton. Odată a văzut un deţinut pe care temnicerii l-au obligat să stea în frigul iernii desculţ, cu picioa­rele până la glezne în apă îngheţată. Fără să ezite, Sfân­tul şi-a scos paltonul şi l-a acoperit pe aproapele său atât de încercat. Comportamentul episcopului a făcut o impresie puternică asupra micii comunităţi din temniţă şi Sfântul a câştigat respectul şi preţuirea tuturor deţinuţilor.

La sfârşitul lunii decembrie a anului 1923 a fost luată decizia de deportare a episcopului în Siberia, împreună cu alţi deţinuţi clerici. Au ajuns în oraşul Eniseisk la mijlocul iernii 1924. Atât aici, cât şi în locurile unde a fost exilat ulte­rior, Sfântul nu a uitat să se pună în slujba aproapelui. Îşi folosea cunoştinţele medicale şi experienţa de doctor cu orice ocazie acolo unde exista suferinţă umană, boală sau nefericire. Sărăcăcioasa lui locuinţă s-a transformat într-o mică mănăstire, unde oficia zilnic sfintele slujbe şi Sfânta Liturghie.

     În acea perioadă, Sfântul operase o familie întreagă, de şase persoane, ce a orbit din cauza bolii numite trahom, care făcea ravagii pe atunci. Cu toţii şi-au recă­pătat vederea. Ştirea s-a transmis ca un fulger în toată regiunea. Câţiva medici nemulţumiţi l-au acuzat că pune în pericol sănătatea pacienţilor. Acesta a fost pretex­tul pentru autorităţile locale să-1 aresteze şi să-1 exileze (în ziua sărbătorii Bunei Vestiri) în îndepărtatul sat Haia din Siberia.

     Însă în iunie, la două luni după ultimul transfer, a venit ordinul să se întoarcă la Eniseisk. A fost închis în temniţă, dar la scurtă vreme a fost eliberat. Sfântul şi-a reluat neobosit activitatea. Slujea, spovedea, predica, sfătuia, certa, ocrotea turma Bisericii lui Hristos, dar în acelaşi timp opera, îngrijea şi se ocupa de fraţii bolnavi.

     Bucuria creştinilor a crescut când episcopul Luca a hirotonit un preot, pentru ca acea regiune, privată de păstori, să dobândească unul stabil, din mijlocul lor. Reluarea activităţii Sfântului însă nu-i bucura pe toţi locuitorii din Eniseisk. Autorităţile, care îl urmăreau neîncetat, şi-au pierdut răbdarea cu „încăpăţânatul popă" care, în ciuda tuturor suferinţelor, nu „s-a învăţat minte". Astfel, au decis că era nevoie de alte „lecţii". A fost arestat din nou şi de această dată a fost trimis şi mai departe, în Turuhansk, la peste două mii de kilometri depărtare de Eniseisk, de-a lungul râului Enisei. Când a ajuns la Turuhansk, localnicii simpli l-au primit cu multă bucurie. Arătau o mare dragoste pentru Sfântul. Nu de puţine ori, la marile sărbători, aşterneau covoare roşii pe drumul care ducea de la spital la biserică.

     Manifestările de dragoste ale oamenilor simpli îi exasperau pe „slujbaşii poporului". Nu suportau să fie cinstit un „criminal contrarevoluţionar". Astfel, i s-a interzis să-i binecuvânteze pe pacienţi la spital, să predice şi să circule cu sania acoperită cu covoare. Sfântul a răspuns că nu se poate să nu binecuvânteze atunci când este solicitat. Dacă acest lucru deranjează, propune să se publice un anunţ oficial, adresat locuitorilor din zonă, prin care să li se interzică exprimarea respectului şi a dragostei faţă de el. Bineînţeles, aşa ceva nu puteau să facă şi astfel l-au lăsat liber.

     În iama lui 1924-1925 a fost informat că i se schimbă locul de exil: „La Oceanul Arctic!". Cine era trimis în exil acolo avea şanse minime de supravieţuire. Ştirea despre transferul episcopului Luca a căzut ca un fulger în Turuhansk. Plahino era un sătuc cu doar cinci case, situat la două sute treizeci de kilometri nord de Cercul Polar. Acolo au ajuns după destule zile episcopul exilat şi paznicul său.

     Localnicii l-au asigurat că îl vor ajuta după cum vor putea şi se vor îngriji să-i ofere strictul necesar. Pentru a răsplăti politeţea şi bunătatea lor, el le-a pro­pus să se adune ca să le citească din Noul Testament şi să le explice Evanghelia. Ei au primit cu multă bu­curie propunerea Sfântului, însă după primele întâl­niri, de frica de a nu fi pedepsiţi de regim, au început să-l părăsească unul câte unul, până când a rămas sin­gur. Singur cu Dumnezeu. Scăparea sa era rugăciu­nea şi doar datorită ei a putut să reziste acelei încer­cări cumplite a părăsirii şi a singurătăţii.

     Aşa au trecut două luni de coşmar, până în mar­tie 1925. Atunci l-a luminat o vestire de la Dumnezeu în inima sa şi a simţit că peste puţin timp se va în­toarce în Turuhansk. Şi, într-adevăr... în îndepărtatul Turuhansk în acele zile s-a întâmplat ceva ce a hotă­rât întoarcerea Sfântului Luca. Un ţăran s-a îmbol­năvit grav şi, neexistând nici un chirurg de speciali­tate pentru a-l opera, în cele din urmă a murit. Cu toţii s-au indignat, considerând că, dacă ar fi fost acolo doc­torul episcop, acel nefericit ar fi trăit. Au apucat ce le-a picat în mâini şi au înconjurat primăria şi birourile securităţii , ameninţând că le vor distruge dacă nu vor da imediat ordin pentru întoarcerea Sfântului. Autori­tăţile s-au impacientat din cauza acestei mici „răscoale" şi s-au grăbit să-l recheme pe episcop la Turuhansk. Desigur, acelaşi cadru de partid care s-a ocupat de trimiterea Sfântului la Polul Nord i-a trimis o sanie şi o scrisoare foarte politicoasă, prin care îl chema îna­poi. Astfel s-a împlinit „vestirea" de la Dumnezeu şi Sfântul a început călătoria de întoarcere, la fel de chi­nuitoare ca şi plecarea.

     A ajuns la Turuhansk la sfârşitul lunii martie a anului 1925, unde şi-a reluat activitatea pastorală şi medicală, acum cu consimţământul autorităţilor locale, în vară a primit ştire de la Dumnezeu că în curând exi­lul său va lua sfârşit. Zilele treceau, săptămânile se scurgeau şi lăsau loc lunilor, care se înmulţeau şi ele. Nimic! Nu apărea nici un semn care să fi prevestit ple­carea sa din Turuhansk. În realitate, autorităţile au ho­tărât să i se prelungească exilul cu încă un an, fără să-l anunţe. Sfântul a început să se îngrijoreze şi, pe mă­sură ce trecea timpul, a fost cuprins de dezamăgire şi mai apoi de deznădejde. Dumnezeu îi încerca încrede­rea în El, care atâţia ani l-a însoţit oriunde şi oricând. În noiembrie 1925, când se părea că nu va pleca înainte de a veni vara următoare, Sfântului i s-a infectat o rană la genunchi. Autorităţile au considerat că trebuia mu­tat la Krasnoiarsk, întrucât doar acolo existau mijloa­cele necesare pentru îngrijirea medicală adecvată. S-a hotărât plecarea sa de urgenţă cu sania, pe firul râului îngheţat Enisei,

Localnicii din Turuhansk au regretat mult pleca­rea doctorului şi episcopului care schimbase viaţa co­munităţii în perioada cât a stat împreună cu ei.

       Episcopul Luca a ajuns în oraşul Krasnoiarsk cu trei zile înainte de Crăciun. Acolo s-a grăbit să-l întâl­nească pe episcopul locului, Amfilohie, cu care a rămas destule ore, povestindu-i despre încercările prin care a tre­cut şi despre sentimentul permanentei prezenţe a Dom­nului lângă el. În aceeaşi zi, neobositul episcop a făcut şi două operaţii de ochi la spitalul din oraş, în prezenţa mai multor medici, care s-au minunat de cunoştinţele sale complexe şi de îndemânarea nemaiîntâlnită.

     A doua zi, episcopul trebuia să se prezinte autori­tăţilor pentru interogatoriu. În mod ciudat, la intero­gatoriu s-au purtat foarte politicos cu el. La sfârşit, l-au anunţat că era liber să meargă unde îi era voia.

     Sfântul a fost foarte surprins să audă decizia, care îl îndemna să plece spre Taşkent, promiţându-i-se asi­gurarea transportului. După ce a slujit Sfânta Liturghie de Crăciun, i-a salutat călduros pe episcopul Amfilohie şi pe credincioşi şi a plecat cu trenul înspre Taş­kent. S-a abătut puţin din drum, pentru a se întâlni cu bătrânii săi părinţi, care locuiau la Cerkassî. Şi-au luat rămas bun de la el când era un medic tânăr şi acum îl primeau ca profesor de medicină şi episcop al Bisericii. La sfârşitul lunii ianuarie 1926, după trei ani de exil, s-a întors la Taşkent. A văzut cu bucurie că fiii săi erau bine prin grija fidelei Sofia Sergheevna Veleţkaia, care le-a fost în toţi aceşti ani ca o mamă. Şi-a reluat imediat obligaţiile arhiereşti şi medicaie.

     Catedrala fusese demolată cât lipsise şi slujea în Biserica „Sfântul Serghie de Radonej". Părea că de acum înainte toate se vor linişti.

     După multe presiuni, defăimări şi calomnii, locţii­torul scaunului patriarhal, episcopul Serghie Stragorodski (care îl înlocuia pe patriarhul Petru, exilat în Si­beria în anul 1925), i-a trimis episcopului Luca o serie de scrisori, prin care îl informa despre transferul său în altă eparhie.

     Cu multă amărăciune, dar cu nici un gând de a se opune unei decizii a Bisericii, chiar dacă era nedreaptă, Sfântul a hotărât să dea dovadă de ascultare. În acel moment dificil al vieţii lui de cleric, a îmbrăţişat sfa­tul nefast, după cum s-a dovedit ulterior, al mitropo­litului Arsenie Spadniţki, exilat în Taşkent. Acesta îl îndemna să nu accepte transferul, ci să renunţe la scau­nul episcopal din Taşkent, făcând cerere de pensio­nare, şi să rămână în continuare în oraş.

     Astfel, a renunţat la obligaţiile administrative ale arhieriei si s-a pensionat. Demisia lui a fost acceptată în 1927 şi a fost înlocuit cu episcopul Nicandru. Din acel an, episcopul Luca a trăit pe cont propriu. Practica me­dicina pe gratis la el acasă şi duminicile slujea în Bi­serica „Sfântul Serghie". Numărul pacienţilor era foarte mare, în special oameni săraci, care nu aveau posibi­litatea să plătească tratamentul, dar şi alţii, care veneau la el pentru că aveau încredere în pregătirea sa profesio­nală. De multe ori le împărţea banii proveniţi din mica lui pensie şi, când aceştia se terminau, nu ezita să le ofere haine sau obiecte de uz personal şi casnic. Celor apropiaţi şi fiilor săi duhovniceşti le amintea perma­nent, de valoarea omului în calitate de chip al lui Dum­nezeu, obişnuind să zică: „Cel mai important lucru în viaţă este să faci întotdeauna binele. Dacă nu poţi face un mare bine oamenilor, străduieşte-te să le faci cel pu­ţin unul mic".

     Manifestările de dragoste şi devotament faţă de persoana episcopului nu erau bine văzute de condu­cerea politică locală. Atunci când profesorul de medi­cină Ivan Petrovici Mihailovski, fiind nebun, s-a si­nucis şi episcopul Luca a eliberat, în calitate de me­dic, adeverinţa de înhumare, oamenii partidului au profitat imediat. Conform scenariului lor, Mihailovski era un strălucit om de ştiinţă ateu, care făcea cercetări foarte serioase referitoare la nemurirea omului şi la învierea morţilor, iar, prin intermediul episcopului Luca, „popii" au influenţat-o pe „religioasa" lui soţie care, în cele din urmă, l-a ucis. Cu presa care dezbătea zilnic acest subiect, cu lumea fanatizată împotriva „popilor", cu membrii partidului care susţineau că episcopul Luca era autorul moral şi, prin urmare, vinovat, era doar o chestiune de timp ca procuratura să ordone începerea anchetei. Procesele repetate, bazate pe acuzaţii nefon­date, argumente puerile şi „dovezi" hilare, s-au perpe­tuat pe parcursul a luni de zile. În cele din urmă, în seara zilei de 23 aprilie 1930, Sfântul a fost arestat şi dus la închisoare. În semn de protest faţă de tratamen­tul nedrept şi inuman la care a fost supus, Sfântul a de­clarat greva foamei. Timp de un an, Sfântul a fost târât din celulă în spital şi de la spital la interogatoriu. În­tre timp, calomniile legate de „cazul Mihailovski" con­tinuau. La comanda regimului, s-au scris chiar lucrări literare şi spectacole de teatru pentru a influenţa opinia publică în defavoarea episcopului martir. Cu toate acestea, nici unul dintre oamenii chemaţi să depună măr­turie în acest caz nu a putut să-i aducă vreo acuzaţie. Dimpotrivă, cu toţii elogiau caracterul şi viaţa medi­cului episcop.

     Pe 15 martie 1931 (conform altor surse, 15 mai 1931), s-a hotărât exilarea episcopului Luca în nordul Rusiei. Călătoria era un martiriu. Pentru a scăpa de păduchi erau nevoiţi să-şi arunce hainele. Mâncarea consta în­tr-o bucăţică uscată de pâine şi o scrumbie la doi oa­meni, fără apă. Câţi erau învinşi de chinul foamei şi mâncau din peştii săraţi sufereau mai apoi un marti­riu mai mare, acela al setei. Din acest motiv, Sfântul, ca şi mulţi alţii, a preferat să nu mănânce.

     Închisoarea din oraşul Kotlas era considerată una dintre cele mai dure închisori de reeducare din Uniu­nea Sovietică. Din fericire, episcopul Luca nu a rămas acolo, ci a fost dus trei kilometri mai departe, în lagărul de concentrare Makariha. Condiţiile de trai şi de igienă precare, asemănă­toare celor de la închisoarea Kotlas, au făcut ca lagărul să ajungă victima tifosului exantematic. Zilnic, acolo mureau în jur de şaptezeci de persoane, care erau înmormântate mai apoi în gropi comune. Responsabilii l-au trimis pe doctorul episcop pentru a oferi asistenţă medicală. Dar n-a trecut mult, şi a fost transferat îna­poi la Kotlas, unde a apărut aceeaşi epidemie, făcând imperios necesară prezenţa unui medic, Nici aici nu a rămas prea mult, deoarece un ordin nou îl obliga să se deplaseze spre nord, la Arhanghelsk, o regiune situată puţin mai jos de Cercul Polar, Episcopul Luca a întâmpinat dificultăţi legate de şederea sa, întrucât autorităţile nu asigurau locuinţă celor exilaţi. Chiar şi comportamentul colegilor săi medici şi al episcopului locului era unul duşmănos. I s-a permis să lucreze doar în cabinetele de ambulatoriu ale spita­lului. Aici, Sfântul Luca s-a confruntat cu o nouă pro­blemă de sănătate: şi-a descoperit el însuşi o tumoare, pe care a considerat-o a fi un posibil cancer. Deoarece în spital nu existau posibilităţi de tratament, a cerut să i se permită transferul la Moscova. După două săptă­mâni a primit răspunsul pozitiv, care, de fapt, îi per­mitea transferul la Leningrad. A plecat cu trenul la Leningrad şi l-a vizitat pe profesorul oncolog Petrov. Acesta i-a extirpat tumoarea, din fericire benignă. Apoi a fost chemat Ia Moscova, unde i s-a promis Catedra de Chi­rurgie şi conducerea Institutului de Cercetări Ştiinţi­fice în schimbul renunţării la arhierie. El însuşi va zice despre acele zile: „Fără să înţeleg cum s-a întâmplat, cuvintele mieroase ale trimisului special mi-au otră­vit inima şi am făcut un păcat mare atunci când am scris următoarea declaraţie: «Am renunţat la obliga­ţiile arhiereşti. În condiţiile actuale, consider că e impo­sibil să continuu să-mi ofer serviciile şi, de aceea, din moment ce sfânta demnitate (de arhiereu, n.n.) mi-o permite, aş vrea să practic chirurgia. Dar nu voi renunţa niciodată la vrednicia arhieriei». Nu pot să înţeleg cum de s-a întâmplat... Găsesc o explicaţie numai în faptul că îmi era greu să mă rup total de chirurgie".

     După semnarea acelei declaraţii, în loc să fie lăsat liber imediat Sfântul a fost trimis înapoi în Arhanghelsk pentru încă un an. Astfel, s-a dovedit că regimul urmărea să-1 compromită. În 1933 a fost eli­berat şi s-a întors la Moscova. Aici, Patriarhia i-a pro­pus să ocupe unul din posturile de episcop vacante, însă el, „părăsit de Domnul, cu minţile pierdute", a refuzat. A preferat să se întoarcă la Taşkent şi i-a scris mitropo­litului Arsenie. Răspunsul acestuia a lăsat să se înţe­leagă că nu mai era dorit acolo. A trimis o scrisoare mi­nistrului Sănătăţii, Vladimirski, prin care îl ruga ca, în conformitate cu promisiunile ce i s-au făcut, să i se dea posibilitatea să se ocupe de munca de cercetare. Răs­punsul a fost negativ, deoarece responsabilii conside­rau că nu era permis ca Institutul de Cercetare Ştiinţi­fică să fie condus de un necomunist care era, pe dea­supra, şi episcop. Părăsit de toţi, a hotărât, fără un mo­tiv anume, să meargă în Crimeea. Acolo a simţit şi mai mult greutatea situaţiei sale jalnice. Mânca la o tavernă mizerabilă şi locuia în casa unui ţăran.

     A plecat la Taşkent, unde a realizat cu durere că intrase în dizgraţie. A ajuns în situaţia de a îmbrăca din nou hainele civile pentru a merge, în calitate de con­silier angajat la Ministerul Sănătăţii, la spitalul din Adizad, la o distanţă de trei sute de kilometri de Taş­kent. Acolo a fost primit cu multă bucurie de colegii săi medici. La spital efectua intervenţii chirurgicale şi preda studenţilor şi medicilor. Martiriul lui interior creştea din ce în ce mai mult, deoarece conştiinţa nu în­ceta să-l mustre cu tărie pentru faptul că pusese arhieria pe planul doi şi trăia într-o stare de neascultare faţă de voia lui Dumnezeu. Se ruga neîncetat cu lacrimi la Domnul ca să-i ierte acest greu păcat, însă nu avea pu­terea şi tăria morală să ia hotărârea îndrăzneaţă de a se ridica iarăşi pe picioarele sale. Îl stăpânea sentimen­tul părăsirii şi nu-şi putea găsi liniştea nicăieri. Inter­venţiile sale chirurgicale au început să nu mai fie atât de reuşite, iar starea sănătăţii i se înrăutăţea. S-a întors la Taşkent, unde a preluat comanda unei mici unităţi de chirurgie a infecţiilor purulente a spita­lului. Ochiul său stâng, aproape orb, l-a obligat să plece şi de acolo, pentru a fi supus unui nou tratament la Mos­cova. Acolo a aflat că fiul său mai mare, Mihail, a fost grav rănit într-un accident feroviar şi a fost trans­portat la Leningrad într-o stare jalnică. Fără să fi parcurs toate procedurile medicale de după cele două in­tervenţii chirurgicale pe care le suferise la ochi, Sfân­tul a plecat în grabă la Leningrad, chiar dacă aceasta a dus la orbirea totală a ochiului stâng.

     De la Leningrad s-a întors la Taşkent, unde şi-a con­tinuat activitatea la spital.Înainte de a merge la spital trecea întotdeauna pe la biserică pentru a se ruga, iar de sărbători, sâmbăta şi duminica slujea cu pace sufletească şi cu demnitate. Cu timpul, relaţiile sale cu mitropolitul Arsenie au intrat în normal şi vechii răceli i-a luat locul o caldă şi apro­piată prietenie.

     Într-o seară, pe la sfârşitul lui 1937, au tăbărât în locuinţa sa doi agenţi în civil care, sub pretextul per­cheziţiei, au devastat-o pur şi simplu. La sfârşit, l-au arestat. Sfântul era unul dintre clericii arestaţi în seara aceea pe baza acuzaţiei de a fi membru al unei organizaţii clerico-monahale secrete, care avea drept scop lupta împotriva puterii sovietice şi readucerea ţării la „capitalism". Ei erau acuzaţi, de asemenea, că ar fi colaborat cu servicii secrete de spionaj din alte ţări şi că ar fi plănuit un atentat împotriva lui Stalin însuşi. În ce-l privea pe Sfântul, mai aveau o acuzaţie: ca doc­tor, ucidea oameni în timpul intervenţiilor chirurgicale.

     În cazul episcopului Luca, „interogatoriul în lanţ” a durat treisprezece zile, în timpul cărora a fost supus la toate tipurile de violenţă posibile, psihologice şi nu nu­mai. Aşezat pe un scaun sub lumina unui reflector care îl lovea încontinuu direct în faţă, fără să i se permită să doarmă nici o secundă, Sfântul a trecut prin chinuri groaznice. Când se prăbuşea, aruncau peste el găleţi de apă pentru a-şi reveni şi continuau interogatoriul sau îl puneau să se sprijine în picioare de zid până cădea jos neputincios. Într-un final, episcopul martir a căzut pradă halucinaţiilor. Anchetatorii, care nu reuşiseră până atunci să-i smulgă nici o mărturisire, au încercat să-l for­ţeze să semneze o declaraţie în stare de inconştienţă (5 decembrie 1937).

     Episcopul, pentru a scăpa de martiriul pe care îl în­dura, a înscenat o tentativă de automutilare, făcându-i astfel pe anchetatori să-l transporte la spital. Nu semnase nici o hârtie, însă cadrele de partid s-au spe­riat atât de tare, încât l-au transferat imediat în celu­lele Securităţii, iar a doua zi în închisoarea principală, unde a rămas închis opt luni. Deţinuţii erau foarte mulţi, înghesuiţi în acelaşi spaţiu şi nevoiţi să doarmă şi prin­tre paturile trietajate, direct pe podea. Când îngenunchea la rugăciune, indiferent ce fă­ceau cei din jurul lui, cu toţii încetau să vorbească şi în celulă se aşternea o linişte sacră. Preţuirea şi respectul faţă de el erau atât de mari, încât înainte de interoga­toriu deţinuţii mergeau la el şi luau binecuvântare cu evlavie. Nimeni nu l-a auzit vreodată pe Sfântul plângându-se că a fost arestat sau de acuzaţiile nedrepte care planau asupra lui. Singura lui nemulţumire era aceea că nu-i permiteau să primească reviste şi cărţi de medicină, pentru a putea continua şi în închisoare munca de cercetare şi redactarea operei sale.

     În iulie 1938, a fost dus în faţa unui anchetator oficial, care i-a făcut cunoscute toate acuzaţiile aduse. În cele din urmă, după tot acest calvar, a fost condam­nat la trei ani de exil în Siberia. L-au trimis în orăşelul Murta Mare, la o distanţă de o sută treizeci de kilometri de Krasnoiarsk. Era luna martie a anului 1940. În Murta Mare episcopul a fost pus într-o situaţie foarte delicată. Nu avea nici locuinţă, nici hrană, nici îmbrăcăminte. Singurul post care i se putea oferi la spi­talul comunal era cel de infirmier şi om de serviciu, cu condiţia de a nu consulta pacienţi decât cu acordul celorlalţi medici, l-au pus la dispoziţie şi o cămăruţă lângă bucătăria spitalului. Încet-încet, cei de la spital au început să preţuiască deosebita sa pregătire profesională şi să-i valori­fice uriaşa experienţă de chirurg, permiţându-i să opereze, în special cazurile extrem de dificile. S-a întâm­plat atunci să moară la spital, în perioada postopera­torie, un membru important al Partidului Comunist şi s-au grăbit să spună că Sfântul ar fi responsabil, în­trucât l-ar fi tratat cu dezinteres, din răzbunare faţă de regim. Din fericire, în urma examinării făcute de medicul legist s-au descoperit atât adevărul, cât şi vino­vatul care, pentru că era membru de partid, nu a avut de suferit absolut deloc.

     Situaţie dramatică a războiului nu putea să-l lase insen­sibil pe medicul episcop cel plin de iubire. Textul apos­tolic: „Cine este în suferinţă şi eu să nu sufăr cu el?", îi răsuna în minte. A hotărât să facă ceva care într-adevăr a pro­vocat admiraţia tuturor. Fără ca cineva să i-o ceară, s-a prezentat la autorităţile oraşului şi a declarat că se pune pe sine, cunoştinţele sale şi experienţa sa la dispoziţia sta­tului, pentru îngrijirea răniţilor de război.

Răspunsul de la Moscova a sosit imediat: „Pro­fesorul să fie transferat la Krasnoiarsk". După câteva zile, la sfârşitul verii lui 1941, a sosit în Murta Mare chirurgul-şef al regiunii Krasnoiarsk, care l-a însoţit pe Sfântul în spitalul 15-15 de acolo, unde l-a numit medic-şef şi coordonator al tuturor spitalelor militare din regiune. Episcopul doctor a trecut imediat la treabă. Personalul medical şi auxiliar din spital era neexperi­mentat pentru o misiune atât de specială şi de presantă.

     S-a străduit să-i înveţe cele necesare pentru a putea face faţă situaţiei. Fiecare intervenţie chirurgicală pe care o făcea era o adevărată lecţie pentru ceilalţi medici şi chiar atunci când nu opera el însuşi, obişnuia să fie de faţă, să urmărească şi să dea sfaturile de rigoare. A or­ganizat şi conferinţe pentru medici, cărora se străduia să le inspire propriul său duh de dragoste şi de compasiune pentru fiecare pacient. Obişnuia să le spună: „Pen­tru chirurg nu trebuie să existe «cazuri», ci doar un om viu care suferă". Astfel, în scurt timp, personalul medical din secţia 15-15 a devenit cel mai experimentat din regiune. El însuşi lucra încontinuu, fără să-l inte­reseze efortul făcut sau epuizarea fizică. Îi opera pe sol­daţii cu rănile cele mai grave sau pe cei cărora ceilalţi medici nu le mai dădeau nici o speranţă. Făcea orice îi stătea în putinţă pentru a salva viaţa cuiva şi când, în ciuda efortului depus, se întâmpla să moară unul din­tre ei, îl cuprindea o durere profundă şi se retrăgea în biroul său, unde se ruga cu lacrimi pentru mântuirea sufletului lui.

     În acei ani dificili de război, politica regimului sovietic faţă de Biserică se schimbase. Patriarhia a primit permisiunea să aleagă un nou patriarh, să-şi restructureze viaţa administrativă a Bisericii şi să editeze un buletin oficial. Astfel, Patriarhia a solicitat revenirea tuturor slujitorilor săi exilaţi pentru a participa la reorganizarea Bisericii. În aceste împrejurări, episcopul Luca a fost rânduit arhiepiscop de Krasnoiarsk şi membru permanent atât în Sfântul Sinod, cât şi în colectivul de redacţie al bule­tinului oficial „Refacerea Patriarhiei Moscovei".

     Pentru a-şi putea exercita noile sarcini eclezias­tice, Sfântul a cerut de la autorităţi o biserică din oraş, pentru credincioşii ortodocşi. Cererea sa a fost apro­bată la începutul lunii martie 1943, însă în loc de biserica cerută i s-a oferit o capelă mortuară din satul Nikolaievsk, situat la şapte kilometri distanţă de oraş. În lunile de iarnă şi de primăvară nu era accesibilă din cauza noroiului, dar şi a hoţilor care mişunau în regiune. În această capelă slujea un preot în vârstă, în timp ce arhiepiscopul Luca predica. Nu putea sluji, pentru că nu avea veşminte arhiereşti. Singurul loc unde ar fi putut găsi veşminte era teatrul oraşului, acestea fiind folosite de actorii aserviţi partidului, care puneau în scenă comedii cu caracter antireligios. Va reuşi totuşi, mult mai târziu, să procure un material din care să con­fecţioneze veşmintele necesare. Cei care îşi amintesc de el spun că atunci s-a bucurat ca un copil.

     Faptul că a reînceput să se ocupe de treburile Bi­sericii i-a dat puteri noi. Oboseala a început să se ate­nueze şi starea generală de sănătate se îmbunătăţea progresiv, dându-i posibilitatea să muncească în ritmul de altădată, chiar dacă trebuia să-şi încarce agenda şi cu ore suplimentare de administraţie bisericească. Însă autorităţile comuniste au continuat să-l supravegheze permanent şi să-i înregistreze toate acţiunile, pe baza cărora mai târziu (1943-1944) s-a instrumentat un dosar, în care era acuzat de „îndelungată activitate antisovietică", ceea ce a dus la condamnarea sa la moarte. Din fericire, sentinţa nu a fost îndeplinită datorită in­tervenţiei personale a lui Stalin, care încă mai avea nevoie de sprijinul Bisericii şi al oamenilor ei, în con­diţiile în care războiul era în plină desfăşurare. Tot pe atunci, regimul i-a dat arhiepiscopului Luca încă  o biserică în oraş, în care să fie deservite sutele de cre­dincioşi doritori să participe la slujbe. Toate păreau să reintre pe un făgaş normal.

     Mutarea liniei de front spre vest a făcut necesară transferarea în aceeaşi direcţie a tuturor spitalelor mili­tare. Astfel, arhiepiscopul a primit un nou ordin de deplasare, în oraşul Tambov, mai aproape de Moscova, ceva mai la sud. Ajungând la Tambov, Sfântul s-a pre­zentat la Direcţia Judeţeană de Sănătate şi Protecţie pentru a-i informa pe cei în drept de transferul său. Aceştia, văzându-l în rasă, s-au supărat şi l-au abor­dat într-un mod umilitor şi Sfântul a părăsit biroul fără să spună absolut nimic. Mai târziu, când a sosit telegrama de la Moscova, prin care erau informaţi de­spre profesor şi de faptul că trebuiau să-l trateze în cel mai atent mod cu putinţă, s-au grăbit să-l găsească şi şi-au cerut scuze pentru comportamentul lor. Atunci Sfântul, cu multă politeţe, le-a spus să nu judece ni­ciodată pe nimeni după haine şi după înfăţişarea ex­terioară. După acest nefericit incident, Sfântul şi-a pre­luat imediat atribuţiile. Era responsabil peste o sută cincizeci de spitale din regiune, care numărau între cinci sute şi o mie de pacienţi fiecare. Consilia toate secţiile de chirurgie, în timp ce el însuşi, în ciuda vârstei de aproape şaptezeci de ani, continua să opereze opt sau nouă ore pe zi.

     Patriarhia, pentru a-i înlesni munca, l-a transfe­rat în Arhiepiscopia Tambovului şi Miciurinskului. Şi această regiune se confrunta cu foarte multe pro­bleme de ordin bisericesc. În zonă mai erau doar două biserici din o sută zece, una în Tambov şi una în Miciurinsk. Cele mai multe au fost distruse, în timp ce altele au fost transformate în magazii, birouri, teatre etc. În biserica din Tambov unde putea sluji, ateii provocaseră multe stricăciuni şi o spoliaseră. Acolo Sfântul a slujit pe 26 februarie 1944 şi i-a rugat pe credincioşii nevoiaşi să facă tot posibilul pentru a o reconstrui, astfel încât, după cum spunea el, „credinţa noastră să strălucească cu o nouă flacără".

     În paralel, se străduia să organizeze conferinţe preo­ţeşti, care urmăreau instruirea şi sensibilizarea preoţilor,

     Autorităţile au reacţionat negativ la şedinţele preo­ţeşti şi astfel Sfântul a fost nevoit să-şi intensifice pre­dica. Predicile sale erau ascultate de multă lume, printre care se numărau medici, profesori şi oameni de ştiinţă. O profesoară de engleză lua notiţe şi apoi, împreună cu o altă enoriaşă, le dactilografia şi le împărţea credin­cioşilor. Prin eforturi susţinute, în doi ani, a reuşit re­deschiderea altor biserici din regiune, lucru deloc pe pla­cul conducerii. „Zgomotul" pe care Sfântul îl făcea peste tot şi tot timpul nu putea fi trecut cu vederea de regim, în ciuda importantei lui activităţi sociale. Astfel, repre­zentantul guvernului pe probleme religioase,  s-a adresat Patriarhiei, plângându-se de faptul că arhiepiscopul Luca „se deplasează mult, predică, are o icoană în birou şi în sala de operaţii, se roagă înainte de operaţie, merge la congrese îmbrăcat în rasă şi cu engolpion". Patriarhia nu a găsit „exagerate" acţiunile arhi­episcopului Luca. Însă regimul ateist a început, încet-încet, să acţioneze împotriva Sfântului, şi primul lucru pe care i l-a interzis a fost participarea la congresele ştiinţifice. Îl obligau atunci când participă la ele să nu poarte însemnele clericale, adică rasa şi engolpionul, pentru a nu „provoca" prin înfăţişarea sa sentimentele „democratice şi atee" ale celorlalţi participanţi. Cum era de aşteptat, Sfântul a refuzat să asculte ordinele auto­rităţilor şi astfel, pe nesimţite, a fost exclus de la con­gresele medicale.

     Sfântul a continuat să trăiască în mare sărăcie şi în lipsuri. Din fericire, oamenii simpli îl iubeau profund şi aveau grijă să-i asigure cele necesare, care de fapt nici nu erau multe. Şi-a impus o asceză deosebit de severă. Postul său îl neliniştea pe medicul evreu care se îngri­jea de sănătatea sa, de care, în ciuda sfaturilor acestuia, Sfântul nu ţinea cont. Atunci medicul a fost nevoit să se adreseze noului patriarh, Aleksei, şi să-l roage să-l sfătuiască pe Sfântul să-şi modereze un pic postul şi, în general, întreaga asceză.

Exemplară era şi dragostea Sfântului pentru oameni. Cu toate că el însuşi era sărac, îl preocupa orice nevoie a păstoriţilor săi. Îşi împărţea micul salariu semenilor neputincioşi, familiilor sărace şi bolnavilor, rămânând el însuşi, deseori, fără cele absolut necesare. Rugăciu­nea şi studiul îl preocupau permanent.

În această perioadă scrie o nouă carte, de data aceasta cu conţinut apologetic, Duh, suflet şi trup. În scurt timp, ea a ajuns să fie foarte căutată. Numele lui devine foarte cunoscut şi în străinătate. Faima de mare om de ştiinţă a ajuns până în America. Vin de peste tot să-i ia interviuri, iar scrisori şi telegrame de felicitare  sosesc în fiecare zi. În ciuda onorurilor, el rămâne acelaşi om smerit şi simplu, purtând întotdeauna aceeaşi rasă veche şi cârpită. Ceea ce îl bucura era faptul că toate aceste omagii reprezentau „o mare sărbătoare pentru Biserică". Activitatea sa ştiinţifică şi socială nu mai putea fi ignorată de statul sovietic, iar opinia publică a deter­minat autorităţile locale să-l omagieze. A primit premiul „Stalin - ordinul I", cea mai înaltă distincţie de stat a Uniunii Sovietice la acea vreme, nu numai pentru activitatea de chirurg militar, ci şi pentru studiile sale ştiinţifice, care au fost urmate de cele mai favorabile comentarii în ţară şi peste ho­tare. Premiul era însoţit şi de 200.000 de ruble, pe care Sfântul le-a pus la dispoziţia orfanilor de război.

În luna mai a anului 1946, arhiepiscopul Luca este transferat în Crimeea, ca arhiepiscop de Simferopol şi Crimeea. Ştirea a provocat o mare tristeţe în rându­rile credincioşilor din regiunea Tambov.

     Situa­ţia financiară a locuitorilor era dramatică în Crimeea. Sate şi oraşe întregi fuseseră pustiite, sărăcia şi lipsurile domneau peste tot. Pe de altă parte, şi din punct de vedere duhov­nicesc era la pământ. În toată Crimeea nu exista decât o biserică. Atât regimul sovietic ateu, cât şi războiul au distrus toate mănăstirile şi bisericile. La sfârşitul ani­lor '40, după multe eforturi şi strădanii personale ale Sfântului, funcţionau deja 68! La vestea sosirii în re­giunea lor a arhiepiscopului Luca, locuitorii din Cri­meea s-au entuziasmat. Studenţii au alergat cu flori să-l întâmpine pe marele savant, dar, în loc să meargă la aeroport, s-au dus la gară. Astfel, primirea programată nu a mai avut loc, dar autorităţile au avut grijă ca tinerii entuziaşti să fie pedepsiţi.

Mica sa locuinţă, formată din două cămăruţe, se transformase într-o cantină pentru săraci, unde zilnic îşi găseau hrana între cincisprezece şi douăzeci de per­soane. L-a însărcinat pe secretarul său să facă liste cu nevo­iaşi, pentru a trimite bani în fiecare lună - între treizeci şi patruzeci de mandate poştale. El rămânea cel mai sărac dintre toţi, purtând întotdeauna aceeaşi îmbrăcăminte şi încălţăminte cârpită. Mânca o singură dată pe zi, cu măsură, pentru ca nu cumva să consume, fie şi puţin, din porţia pe care o putea oferi altuia mai nevoiaş.

     Pe de altă parte, se îngrijea de bolnavi. Sănătatea nu-i mai permitea să opereze, se putea însă ruga pentru ei, şi acest lucru s-a dovedit mai folositor.

     Printre cei care îi ascultau predicile, se aflau şi oa­meni trimişi special pentru a-l spiona. Soloviov, se­cretarul general al Partidului din Crimeea, a trimis un raport „complet" despre „activitatea religioasă a lui Luca", considerată a avea un puternic „caracter antisovietic", întrucât „în mod deschis şi sistematic făcea propagandă în favoarea capitalismului şi semăna ură împotriva puterii sovietice şi a conducătorilor ei".

     Regimul i-a rezervat un tratament şi mai special. Toată corespondenţa arhiepiscopului Luca era deschisă şi citită de serviciile secrete, iar convorbirile telefo­nice îi erau ascultate. Au început să fie urmăriţi toţi cei care corespondau, comunicau sau colaborau cu el. Consiliile parohiale aservite partidului, dar şi clericii nemulţumiţi sau fricoşi îl calomniau. Comisii speciale veneau să verifice dacă poate să-şi exercite obligaţiile, din moment ce, încă din 1955, orbise deplin, sperând să-l „scoată din joc". Însă Sfântul avea să-i dezamă­gească, pentru că, în ce privea ochii sufleteşti, vedea  mai bine decât toţi, aceştia fiindu-i larg deschişi şi prin ei intrând din abundenţă lumina lui Hristos, pe care el se străduia să o împrăştie în jur cu dărnicie.

     În 1957, credincioşii au organizat o mică ceremo­nie pentru a-l cinsti pe ierarhul lor cu ocazia împli­nirii vârstei de 80 de ani. În acelaşi an, Sfântul şi-a redactat memo­riile, accentuând încă de la început că nu a făcut acest lucru mânat de slava deşartă sau pentru a-şi asigura faimă personală, ci spre „slava Celui Care m-a trimis".

     Supărările provocate de prigoanele suferite de el şi de Biserică în general îi provocau o durere sufletească greu de suportat, care îi agrava sănătatea. Odată, în pri­măvara anului 1960, întorcându-se din orăşelul Aluşta, unde mergea vara câteva zile pentru a se odihni, l-a cuprins o stare de extenuare totală. La Crăciunul ace­luiaşi an a slujit pentru ultima dată, dar predica şi-a continuat-o până la Duminica lăsatului sec de brânză. Din acel moment, puterile l-au părăsit şi el însuşi, înţelegând că sfârşitul îi este aproape, a început să se pregătească cu rugăciuni fierbinţi, aşteptându-l liniştit şi în pace. Cu puţine zile înainte de a pleca la Dom­nul, s-a îndreptat către nepoata lui şi i-a zis: „Oare vă vor lăsa să-mi cântaţi Sfinte Dumnezeule.. ?" Ea nu a înţeles atunci la ce se referea, dar peste câteva zile îşi va da seama că vorbele lui erau profetice.

     Duminică, 11 iunie 1961, în ziua de prăznuire a Tu­turor Sfinţilor Ruşi, la ora şapte fără un sfert dimineaţa, Sfântul, întins pe patul său, liniştit şi fericit, se pregă­tea să plece din această lume trecătoare, pentru a sluji în acea mare sărbătoare în faţa jertfelnicului ceresc, ală­turi de ceilalţi sfinţi ruşi. Credincioşi de pretutindeni au început să sosească la reşedinţa sa şi cu lacrimi în ochi cereau să sărute sfintele moaşte. În timpul celor două zile în care moaştele au fost ţinute în Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel" şi apoi în Catedrala Mitropolitană, mii de oameni au venit aici, ca într-un adevărat pelerinaj. Toţi plângeau cu suspine şi fiecare avea de povestit câte ceva personal, o vindecare, o minune, un sfat salvator, un fapt minunat sau, pur şi simplu, un eveniment co­mun în care fusese implicat Sfântul.

     Adormirea Sfântului a provocat o mare nelinişte autorităţilor locului. De atâţia ani îi plănuiau moartea şi acum, când ea a venit, se temeau de el şi mai mult. S-au cerut instrucţiuni de la Moscova. După cum era de aşteptat, acestea nu erau conforme cu dorinţa poporului. Atunci au fost chemaţi în grabă copiii Sfântului şi autorităţile i-au anunţat că era interzisă purtarea decedatului pe jos, prin piaţa cen­trală, pentru a nu fi... perturbată circulaţia maşinilor! Propuneau, dimpotrivă, ca respectivul convoi funerar să se deplaseze pe drumuri lăturalnice şi lumea să fie transportată la cimitir cu autobuzele puse la dispoziţie chiar de autorităţi. Toate trebuiau să se încheie repede şi cât mai nezgomotos. Poziţia autorităţilor a fost aflată repede şi a provocat furia poporului.

     Însă la mijlocul zilei de 13 iunie, slujba de înmormântare a fost săvârşită cu strălucire, după cum se cuvenea. Autorităţile trimiseră deja la biserică ma­şina funerară şi autobuzele, obligându-i pe oameni să se supună ordinelor date. Atunci s-a întâmplat ceva nemai­întâlnit. Poporul a refuzat să se conformeze ordinelor stricte ale conducerii. Unii s-au căţărat pe vehicul şi nu i-au permis să pornească, alţii s-au aruncat înaintea roţilor autobuzelor, împiedicându-le să se mişte. Cu toţii protestau, strigau şi ameninţau că nu se vor retrage şi de data aceasta nu se vor mai supune. Ciocnirile violente dintre credincioşi şi oamenii partidului, veniţi între timp pen­tru a impune ordinea, erau iminente. Primarul oraşului, văzând cum nişte oameni presărau petale de tranda­fir peste sfintele moaşte şi pe drumul pe unde urmau să treacă ele, a înhăţat un coş cu flori şi l-a aruncat departe, pretinzând că aceştia murdăresc străzile! Atunci cineva i-a luat pălăria şi a aruncat-o la fel de departe, zicându-i că aşa doreau ei să-şi înmormânteze arhiepiscopul. În cele din urmă, de frica unei generalizări a conflictului, autorităţile au cedat şi nu au mai încercat să intervină.

Sfântul a fost înmormântat alături de prietenul şi duhovnicul său, arhimandritul Tihon, şi de sfinţitul ar­hiepiscop Gurie. Mormântul său este simplu, dar aco­perit de florile pe care, de ani de zile, le depun credin­cioşii care vin zilnic pentru a se închina şi a primi de la Sfânt vindecare, mângâiere şi curaj.

 

Recenzie după cartea:

Viaţa, Acatistul şi Paraclisul Sfântului Luca Doctorul, Arhiepiscopul Simferopolului

Ed. Doxologia, Iaşi, 2010, pp.3-60